Post Reply 
 
Thread Rating:
  • 1 Votes - 1 Average
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
PSIHOLOGIA MINCIUNII
11-11-2010, 01:08 PM
Post: #1
PSIHOLOGIA MINCIUNII
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE MINCIUNII

Ralierea la adevar nu este întotdeauna facila sau urmarita în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adaposteste (de lucruri, de altii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând ca „inventia” îi asigura confort, siguranta si succes, individul persevereaza în acest sens, reiterând sau perfectionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de fortare a zagazurilor imaginare.

Hulita de unii, negata de altii, invocata în împrejurari dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenta ubicua. Minciuna este o „figura” a rationalitatii desfasurata în vederea înfruntarii unei dificultatii si în perspectiva rezolvarii ei spre beneficiul agentului ce o propaga. Minciuna este întotdeauna motivata, supradeterminata de dorinte, de interese.

Minciuna are o coloratura instrumentala. Ea este o cale de împlinire facila a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinta de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timiditatii, din nevoia de protectie, pentru a face placere, de a 13313g612n ascunde un adevar dureros, pentru a apara pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor si normelor comunitatii. Mintim pentru ca sa rezistam. Îi mintim pe altii si ne mintim pe noi însine.

Ne autoiluzionam ca nu am gresit, ca suntem buni, drepti si frumosi, ca suntem sau nu suntem în pericol, ca iubim si/sau nu suntem iubiti îndeajuns. Mintim în mod constient si, câteodata, inconstient. Mintim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Mintim candid, cu vadita seninatate si inocenta, mintim voit, cu sârg, cu nerusinare. Mintim vinovati sau nevinovati. Mintim pe fata sau pe ascuns. Mintim prin exagerare, adaugare, inventare, dar mintim si prin diminuare, omisiune, tacere.

Mintim falsificând sau mintim …adeverind.

Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonante socio-culturale, ce vizeaza mai multe straturi existentiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o forma de administrare eficienta a fictiunii, de plonjare motivata în ireal, de îndepartare prin limbaj sau gestica de la cea ce îndeobste este recunoscut ca existent, ca adevarat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna da seama de faptul ca distanta dintre real si ireal este reglabila prin mecanisme semiotice, ca nu întotdeauna este urmarita corespondenta dintre ceea ce se afirma si starile de fapt (si ca, în anumite circumstante, acest lucru este chiar contraindicat!), ca instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trisa, de a ascunde, de a nascoci. Minciuna este o achizitie culturala ce se rafineaza pe masura ce subiectul dobândeste o anumita experienta praxiologica, ajunge la o anumita performanta cognitiva, stie sa selecteze si sa ierarhizeze, dispune de o anumita performanta discursiva, este integrat în comunitate si are anumite interese. Nu minti doar de dragul de a minti.

Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmarit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe optiuni favorabile. Actul de a minti presupune:

· anumita capacitate proiectiva, ideationala, care sa treaca dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins nemultumit)

· cunoasterea adevarului, dar, atentie!, si abtinerea de a-l spune, de a te da de gol

· fructificarea efectiva a avantajului de a sti mai mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a constiintei, o gândire de tip simbolic, o decentrare si dedublare subiectiva, o dezvoltare minimala a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiintei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai usor sa ascunzi sau sa te ascunzi în spatele cuvintelor. Te tradezi mult mai usor prin mimica sau gestica. Mâinile sau fata noastra sunt mai sincere, mai transparente.

Jankelevitch M. a explicat ca punerea la index a minciunii se face „prin mecanisme sociale pe care trisorul le afecteaza, ci prin periculoasa facilitate a înselatoriei sale. Totul se poate spune, daca nu se face, caci daca nu se poate actiona asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispozitia noastra autocrata si la o desavârsita discretie…Unde se va opri mincinosul? Cine ar putea sa-l împiedice sa se serveasca de pârghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor? Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minti. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciuna.

Legata indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezinta ca un ordin disimulat printr-o simpla informare. Atunci când comunic adversarului meu ca „Drumul spre care tu te îndrepti este blocat” (stiind ca asertiunea este contrara adevarului, dar gândind ca prezenta altuia pe acest drum jeneaza sau dezavantajeaza), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în alta directie. Sub masca unei simple descrieri a unei realitati (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin (n-o lua pe acest drum!).Discursul langajier este penetrat de o puternica dispozitie de prevalorizare si preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influenta si puterea sa se manifeste, sa se distribuie mai tot timpul disproportionat, preferential. Se vorbeste când trebuie, cât trebuie, cui trebuie, unde trebuie. Simpla împrastiere de informatii nu ramâne inocenta. Substanta limbii –îngemanata cu contextul manifestarii ei – contine o insiduoasa apetenta de dominare, care se împrastie de îndata ce circumstantele devin favorabile.

Omul minte si prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesata a gesturilor si comportamentelor sale. Nu-i nevoie sa mai apeleze la cuvinte. Reusesti sa minti în deplina tacere. Poti foarte bine sa induci în eroare actionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificatiile unor acte sau îmbinându-le si articulându-le astfel încât sa se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca si a cuvintelor, este nelimitata si, de aceea, ea creeaza spatiul de manevra suficient de larg pentru reusite strategii de înselare. Mintim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,…mintindu-ne. Mintim de cum facem prima miscare, dar si în nemiscare.

Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn ca omul este o fiinta nemultumita de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îi) este dat, tinzând sa stapâneasca si alte orizonturi pe care le identifica dupa prealabile ordonari, ierarhizari, selectari. Trebuie sa fii capabil de a construi si alte trasee, sa le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi sa ajungi la ele. Întotdeauna minti având în minte „ mai multul , „ mai binele ”, „ mai frumosul ” etc.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectiva, adaptiva si succesiva de insertie optimala a individului în complicata retea sociala. Aceasta îi asigura atât neutralitatea sau distantarea necesara, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât si implicarea inteligenta în vederea obtinerii unei pozitii sau profit maxim când crede de cuviinta. În acelasi timp, prezenta minciunii poate de seama de calitatea relatiilor care reglementeaza societatea, de profilul comunicarii dintre diferitii protagonisti sociali.

Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevarului precum falsitatea pura. Dimpotriva, ea este o forma de adevar refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare bruta; este un adevar caldut, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevar ce-si face drumul cu greu. În situatia în care adevarul este prea stânjenitor sau doare, se ofera o replica mai slaba a acestuia, un artefact tamâiat si tamaduitor. Se stie doar ca, în multe situatii, omul fuge de adevarul gol-golut. De aceea minciuna este un substitut ocazional- dar necesar- al adevarului. Uneori, minciuna se naste în vecinatatea sau prelungirea adevarului; este o fata noua a acestuia; minciuna nu este refractara la adevar, ea se „ amesteca ” cu putin adevar pentru a deveni credibila. Poate fi si o prima „ faza ” a adevarului, o poarta de intrare si acceptare a lui.

Agentul care minte nu este atât de preocupat de consecventa spuselor sale cu realitatea. Putin importa daca cele invocate concorda cu faptele. El este interesat de soliditatea emisiunii sale fictionale. Primeaza scopul sau (ascuns, neprobat) si nu conformitatea cu adevarul sau falsul. Atitudinea privitoare la adevar este diferita daca ne raportam la agentul mincinos si pacientul mintit.

si iata cum:

· Mincinosul nu se sinchiseste atât de mult de adevar sau falsitate, ci de grija de a desfasura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui mintit, de a ajunge cât de repede la o tinta;

· Mintitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru ca se raporteaza la adevar, la univocitatea sterila a acestuia, ce mai mult îl limiteaza, îi încurca mintea decât o limpezeste; el se centreaza mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul sau care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc); furat de aparentele si frumusetile constructiei, cel mintit uita ca aceasta foloseste la ceva.

Mintitul se opreste la suprafata lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, „ idealiste ” pe când mincinosul are priza profunzimilor si opereaza dupa o logica concreta, elastica si spornica. Fapt pentru care sorti de izbânda are mincinosul, pentru ca el are un referential valoric care-l avantajeaza.

Minciuna nu se naste pe un teren gol. Ea este asteptata si adulata. Credulii trebuie sa-i vina în întâmpinare. Terenul insertiei ei este de mult pregatit. Se gaseste ceea ce este cautat. De aceea, în actul înselarii se exploateaza predispozitia constienta sau inconstienta a auditoriului catre minciuna. Într-un fel receptorii minciunii „ îsi dau acordul ” cu ceea ce urmeaza sa se denatureze. Credibilitatea si eficienta minciunii se nasc si sunt asigurate prin coparticipare. Încât merita a fi interogati nu numai cei ce mint, ci si cei care cred în minciuna!


Exista o diferenta intre mincinosul ocazional si mincinosul cronic.
Vorbim despre mitomanie cand avem de-a face cu mincinosul cronic. Mitomania este o afectiune caracterizata prin tendinta patologica de a minti permanent, fara a constientiza acest lucru. Mitomanii sunt regizorii din viata de zi cu zi .
Despre mitomanie s-a vorbit prima data in anul 1905 de catre psihiatrul Ferdinand Dupre, care distingea patru tipuri de mitomani.

Maligna – mitomanul are un complex de inferioritate ce se cere compensat
Vanitoasa – mitomanul doreste sa se puna in valoare cu orice pret si fara sa aiba limite
Nomada - mitomanul fuge cu orice pret de realitate si-si construieste o lume imaginara
Perversa – mitomanul are ca scop obtinerea de avantaje, inselandu-le increderea celorlati

Psihiatrul Dupre afirma ca mitomanul pervers este cel mai periculos pentru ca este un escroc. Termenul “mitomanie” se compune din mythos=legenda si manie=manie. Aceasta s-ar traduce prin mania de a inventa legende, povesti, de a construi o lume imaginara, ireala, pe care protagonistul o percepe foarte reala. Mitomanul nu are intentia de a-i insela pe cei din jurul sau, pentru ca el crede in ceea ce spune.

Mitomania este frecvent intalnita in randul copiilor si in randul adolescentilor, care inventeaza povesti pentru a modifica realitatea si pentru a fi pe placul anturajului. Insa aceasta afectiune poate aparea si la varsta adulta, fapt ce se traduce printr-o tulburare comportamentala grava.
De cele mai multe ori mitomania survine in urma unui soc emotional (concediere, pierderea cuiva drag, faliment, esec profesional etc) peste care mitomanul nu a putut sa treaca. Astfel el si-a construit o lume imaginara, o alta viata, reusind astfel sa-si diminueze suferinta, facand-o mai suportabila. Mitomanul spre deosebire de mincinosul obisnuit, minte pentru a trai. Minte pentru a se simti in siguranta. Sunt si psihologi care sustin ca mitomania ar fi determinata de un defect neurologic, afectarea lobilor frontali ai creierului ce au rol de a cenzura ceea ce spunem.

Uneori este constient de absurditatea scenariilor sale dar recompensa afectiva pe care o primeste este mult mai mare. De regula foarte multi mitomani adopta identitati false.
Daca in cazul mincinosilor ocazionali, balanta se inclina in favoarea barbatilor, in cazul mitomanilor exista egalitate intre barbati si femei. Pentru a-si construit scenariile fascinante in care traiesc, mitomanii detin o inteligenta peste medie si sunt oratori desavarsiti. Mai mult, au un sarm aparte.

Pericolul care survine ca urmare a instalarii mitomaniei este ca mincinosul se departeaza treptat, treptat de realitate, de familie si prieteni. Este cu atat mai grav cu cat mitomanii se confrunta cu o serioasa criza de identitate.
Mitomania este o efectiune ce trebuie inventariata, diagnosticata si tratata de un specialist, insa este foarte greu sa convingi un mitoman ca are o problema atata vreme cat el nu o constientizeaza.

http://www.scritube.com

"Nu inceta niciodata sa zambesti, nici chiar atunci cand esti trist, pentru ca nu se stie cine se poate indragosti de zambetul tau. "Gabriel José García Márquez
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
11-11-2010, 03:06 PM (This post was last modified: 11-11-2010 03:14 PM by anuk.)
Post: #2
RE: PSIHOLOGIA MINCIUNII
F buna tema 09 mai ales aici ,in mediul virtual 04:


“Iubirea este un sentiment care da frumusete vietii, cu conditia ca ea sa nu fie singurul tel si singura preocupare a omului, pentru ca fericirea nu consta in iubire, ci in adevar.” S.Cucu


Oare de ce ne mintim?
Poate pentru ca ne este teama de nou, teama de a nu pierde ceva ce
ne-am dorit prea mult, iar singura modalitate la indemana de a ne proteja (pentru ca este greu sa ne recunoastem vinovatia!) este aceasta aparare a Eu-lui.

De fapt, mintind pentru a nu suferi, nu facem decat sa intoarcem impotriva noastra raul produs de minciuna. Iubirea este o
relatie bazata pe adevar, pe sinceritate. Orice minciuna intre doi parteneri de cuplu provoaca o suferinta greu de indurat pentru unii.

Minciuna, aparare a sinelui.

Daca in relatia de iubire se foloseste minciuna, trainicia legaturii partenerilor va fi profund afectata, iar daca relatia este la primii pasi si unul dintre parteneri va minti, aceasta relatie nu va avea finalul dorit.
Se spune ca dragostea e oarba. In relatia de cuplu in care s-a investit multa iubire, cel mintit va suferi o mare deceptie din cauza nivelului mare de incredere acordat partenerului de cuplu, simtindu-se tradat.

A distorsiona realitatea reprezinta o modalitate de
aparare a sinelui de deziluzie care poate aparea fara ca sa fii constient de acest lucru.
Credeti ca exista sinceritate 100% in orice tip de relatie fie ea de cuplu, de afaceri, sociala sau profesionala?
Sau ca viata ar fi altfel daca nu s-ar schimba macar putin adevarul?


A minti e necesar?

Suntem oameni si toti mintim chiar daca recunoastem sau nu acest lucru, insa exersarea continua a neadevarului poate ajunge sa reprezinte pentru unii realitatea, iar repercursiunile nu sunt tocmai ceea ce avem nevoie.

Unii spun ca a minti este necesar. Necesar pentru cine,
pentru cel care minte sau pentru cel mintit? Intr-o relatie, a spune adevarul poate sa nu fie ceea ce partenerul isi doreste, desi afirma acest lucru.
Ne place sa fim mintiti frumos, ne place sa cream scenarii pentru a ne sustine minciuna.
Dar orice scenariu, oricat de frumos ar imbraca minciuna, va fi tot un scenariu fals avand ca esenta un neadevar.

Minciunile inofensive.

Si daca accidental sau providential se intampla sa te pierzi in itele minciunii, va fi prea tarziu sa regreti ca nu ai spus adevarul.
Unii oameni sunt de acord cu minciunile care nu fac rau nimanui, asa zisele “minciunele”, insa ma repet si va spun ca ne place sa fim mintiti in relatie, in societate, in viata de zi cu zi.

Va suna cunoscut:
Ce bine arati azi!, cand de fapt tu esti intr-o zi
foarte proasta sau “Ma bucur sa te vad!”, tocmai in momentul in care singurul lucru de care aveai nevoie era un somn bun si as putea continua la nesfarsit cu noptile in care el sau ea au nevoie de tandrete, iar celalalt vrea sex si se gasesc scuze pentru ca niciuna din nevoi sa nu fie implinita.


Minciuna rupe relatia.

Pentru cei care nu pot accepta minciuna, fie ea de iubire, de convenienta etc, pentru cei cu spirit de cinste si corectitudine dus la extreme (pana la tulburari de personalitate obsesive),dezamagirea legata de partener este cu atat mai mare, iar suferinta nu se poate egala.

Minciuna strica si cea mai frumoasa relatie, iar faptul ca produce suferinta face ca pe langa ruperea relatiei, sa apara si durerea de iubire tradata. Insa decat o relatie bazata pe minciuna,mai bine in afara relatiei.
Asa vom putea privi inapoi si sa vedem unde am gresit si vom sti in
alta relatie ce sa cerem noului partener.


Gestica celui care minte.

Exista o anume gestica a corpului prin care iti poti da seama ca celalalt te minte (asta daca nu este un mitoman patologic) si anume – se misca, se agita, isi modifica comportamentul, isi ascunde mainile, poate transpira mai mult decat de obicei.
Se poate sa nu te priveasca in ochi sau daca te priveste atunci vei observa cum i se modifica pupila, cum clipeste mai des.
Daca se va uita in partea dreapta sus, te minte, pentru ca privirea in partea dreapta sus este pentru a crea.
. Va zambi mai putin incercand sa te faca sa crezi ceea ce iti spune prin seriozitate, isi va atinge nasul sau isi va acoperi gura, ca pentru a acoperi ce vrea sa spuna.


Increderea in partener

In viata, oamenii mint. Minciuni despre foste sau actuale relatii, despre fanteziile sexuale pe care si le-ar dori, despre familie, despre dependente diverse, despre bani, despre complexe si despre multe altele.
Si facem aceste lucruri doar din dorinta de a creste in ochii celor din jur sau pentru a nu-i rani prea tare.
Ne doare cand suntem mintiti pentru ca, de fapt, toti oamenii isi
doresc sa aiba incredere in partenerul lor, pentru ca acesta satisface nevoia de siguranta si pentru a nu-i rani prea tare.

Psiholog Sorina Cristea
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
11-12-2010, 11:56 AM
Post: #3
RE: PSIHOLOGIA MINCIUNII
Minciuna
de Andrioaie Catalin Iulian

Minciuna este un fapt social bine înrădăcinat în realitatea cotidiană. Fiecare dintre noi a minţit cel puţin odată în viaţă şi a fost minţit la rândul lui. În anul 1991, un ziarist american (Bradlee, 1991) afirma: “Am impresia că, în ultimii ani, minciuna a luat proporţiile unei epidemii faţă de care am devenit cu toţii imuni”.

Dacă minciuna este mai răspândită acum decât în trecut, asta nu putem spune cu siguranţă, însă, cert este faptul că, odată cu răspandirea mass-mediei, lumea este mai la curent cu prezenţa ei, mai ales dacă este vorba de o minciuna spusă în public.

Multiplele modalităţi de a minţi şi contextul în care ele se manifestă îşi asumă un canal specific prin care minciunile sunt transmise către beneficiar. Într-o lucrare apărută în 1995, Traian D. Stănciulescu îşi punea întrebarea – PE CE CALE pot fi emise şi receptate mesajele mincinoase? Tot el răspundea astfel: “ar trebui să răspundem în termeni semiotici: pe calea diferitelor categorii de semne pe care omul le activează în procesele de comunicare. În esenţă, aceste canale sunt specifice celor două categorii de limbaje majore: limbajul natural (verbal şi nonverbal) şi limbajul artificial (logico-matematic, tehnico-ştiinţific, cibernetico-computaţional etc.).

În funcţie de aceste limbaje/canale, deosebim:
-minciuni naturale, spuse sau scrise (câte cuvinte pătimaşe transmise pe o cale sau alta fiinţei iubite nu sunt decât minciuni gogonate), mimate (cu câtă seninătate îşi etalează o falsă suferinţă cei care abia aşteaptă să fie părăsiţi de o indezirabilă rudă pe care trebuie să o moştenească), modelate(cât de neadecvate par a fi unele sculpturi moderne în raport cu titlul pe care il poartă)sau cântate (să ne amintim cazul trubadurilor plătiţi pentru a media sentimentele unui pătimaş îndrăgostit) etc.
-minciuni artificiale, care îmbracă forma limbajului formalizat(mincinos prin faptul că nu spune nimic despre referenţial, a bruiajelor şi a zgomotelor prin care receptarea postului de radio era blocată sau a virusării programului unui computer care deformează informaţia solicitată etc.”
Minciuna este văzută ca un regretabil defect al omului şi, tragem concluzia că, dacă nu ne dăm toată osteneala în a-i învăţa pe copii să fie sinceri, aceştia îşi vor dezvolta tendinţa naturală de a minţi. Într-un studiu ce a avut loc în 1981, subiecţilor li s-a cerut să enumere zece calităţi pe care ar vrea să le posede copiii lor; în 9 din cele 10 ţări, majoritatea subiecţilor au pus sinceritatea pe primul loc. (Harding si Phillips, 1986)

Ziariştii şi studenţii de la jurnalistică au arătat că există o preponderenţă de a minţi în anumite sectoare ale vieţii sociale (Glasgow University Media Group 1976, 1980), însă antropologii au fost cei care au demonstrat că, în diferite culturi, minciuna este omniprezentă. Ernestide Frield (1962) consemnează faptul că, în zonele rurale din Grecia, părinţii îşi mint conştient copiii, învăţându-i astfel că vorbele şi acţiunile oamenilor nu trebuie luate drept valabile sau veridice. Ea pomeneşte de o situaţie în care, la sfârşitul unei serate, cineva dintre cei prezenţi afirma jovial: ”Haideţi să mai spunem câteva minciuni şi să plecăm acasă.”

Autorul anonim al cărţii „Iscoada mincinoasă”, scria în lucrarea sa satirică: ”N-aş vrea ca cititorii mei să-şi imagineze că mi-am propus să ridic în slăvi arta de a minţi. Ar fi absurd să lauzi în faţa omenirii ceea ce este deja preţuit la scară universală. În tribunale, aceasta este un semn de bună purtare; în religie este numită înşelăciune evlavioasă, pentru comerţ este un mister şi pentru poezie, o invenţie. În controversele pe teme politice este opoziţie rafinată, libertate şi patriotism.” (Anonim, 1763)

Unii scriitori precum Thomas Hobbes sau Sandor Ferenczi au catalogat minciuna ca fiind unul dintre criteriile care deosebesc fiinţele umane de animale, deşi, mai târziu, se va demonstra că multe animale au modalităţi de a induce în eroare cu scopul de a obţine ceva.
Arendt afirma că: ”însuşirea noastră de a minţi –dar nu neapărat capacitatea de a spune adevărul- se găseşte printre puţinele informaţii evidente, demonstrabile, care confirmă libertatea omului.” (Arendt, 1968)

Ţinând cont de conexiunea adevăr-minciună, atenţia considerabilă pe care Habernas şi alţi membri ai şcolii de la Frankfurt au conferit-o conceptului de adevăr pare disproporţionată în comparaţie cu absenţa oricărui fel de atenţie critică acordată înşelăciunii.
„Se poate spune că jocurile de limbaj propuse de Habernas sunt asemănătoare şahului, unde toate piesele se află sau ar trebui să se afle la vedere, pe tablă, pe când studiul minciunii e un joc de limbaj mai apropiat de poker, unde nu există nicio tablă. Însă, chiar dacă tabla este absentă, la poker avem, în schimb, reguli de joc, prestabilite sau subînţelese, care trebuie învăţate (Hayano, 1980). Jocul-limbaj al minţitului „trebuie învăţat ca oricare altul” (Wittgenstein, 1953)” (Barnes, 1994).

În majoritatea scrierilor filosofice, minciuna este catalogată, mai curând, ca deviere, decât ca un exemplu de conformare la anumite norme şi cerinţe.
Rousseau a fost printre primii care a oferit o paradigmă conformistă cu privire la apariţia minciunii. El afirma că: ”Numai într-o societate în care toţi oamenii sunt egali, sinceritatea va triumfa în mod absolut [...]. Legea supunerii este cea care provoacă necesitatea de a minţi, deoarece supunerea este obositoare; ...interesul de a evita pedepse sau reproşuri câştigă în faţa interesului îndepărtat de a spune adevărul” (Rousseau, 1991).

Asemănător este cazul în care nu există intenţia de a înşela prin afirmaţii ci poate, doar prin gesturi, limbaj nonverbal sau chiar tăcere. În acest sens, Albert (1972) relatează: „Dacă un subaltern acceptă în tăcere un ordin, există probabilitatea că în acest mod îşi manifestă respectul, însă neavând intenţia să facă ce i s-a spus. Pe de altă parte, dacă îşi iese din fire şi protestează în gura mare, este mai mult ca sigur că, în cele din urmă, va sfârşi prin a face ceea ce i s-a ordonat.”
În anul 1908, Simmel scria: „Viaţa noastră modernă se bazează într-o mai mare măsura pe încrederea şi sinceritatea reciprocă... În vremurile noastre, minciuna are, drept urmare, consecinţe mai grave decât în trecut, ceea ce pune la îndoiala chiar fundamentul vieţii noastre” (Simmel, 1950). Tot el este cel care ne oferă o teorie funcţională despre cel ce minte, evidenţiind orientarea finalistă a actului de a minţi. „Mincinosul îşi ascunde adevăratele gânduri. Natura specifică a minciunii nu se caracterizează prin faptul că persoana minţită are o părere greşită despre subiect sau obiect; acesta este un aspect pe care minciuna îl are în comun cu eroarea. Ceea ce este specific e faptul că păcălitul este înşelat cu privire la adevărata viziune a mincinosului”(Simmel, 1950).
Simmel (1950:312) are dreptate atunci când afirmă că „structurile sociale diferă profund, în funcţie de minciunile practicate în interiorul lor.”
Simmel (1950:316) îşi încheie discuţia asupra minciunii spunând că, deşi minciunile au o valoare etică negativă, ele au şi „o semnificaţie sociologică destul de pozitivă, privind formarea anumitor relaţii concrete.”
Gilsenan (1976: 191) nu este, totuşi, de acord cu ceea ce afirma Simmel, scriind: ”Minciuna este o tehnică destinată să limiteze răspândirea informaţiilor în plan social şi drept urmare, este înrădăcinată în sistemul de conducere al societăţii.”
În lipsa minciunii, afirma Alexander (1987:239) „ar exista momente când adversarul mai puternic s-ar folosi de avantajele sale.”
Peter Reynolds (1981: 232) susţine că oamenii şi-au însuşit limbajul mai curând din motive sociale decât materiale.
Karl Popper (1974: 1112) sugerează că limbajul uman s-a dezvoltat deoarece oferea minciunii posibilitatea de a exista. În acelasi mod, Oscar Wilde (1989; 227) susţine, într-o teorie cauzală, că primul mincinos „a fost adevăratul fondator al interacţiunii sociale.” Rapapport (1979: 180) comentează: ”însăşi libertatea semnului faţă de semnificat permite discursului să depăşească limitele prezentului şi, dacă nu cumva face chiar posibilă apariţia minciunii, cel puţin o favorizeaza şi o încurajează din plin.”
Traian Herseni (1975: 112-125), în teoria sa funcţională despre minciună, redefineşte cele şase funcţii asociate de Roman Jakobson discursului lingvistic prin racordarea lor la particularităţile demersului înşelător. Astfel, funcţia expresivă „dezvăluie atitudinea emitentului (Cine?), emoţia lui reală sau prefăcută faţă de ceea ce spune. Făţărnicia, perfidia, minciuna, simularea n-au fost probabil descoperite odată cu limba, dar acestea le-a deschis căi nebănuite de dezvoltare şi perfecţionare, încât s-a ajuns la instituţionalizarea lor” (Herseni, 1975 :114).
Funcţia conotativă reprezintă mesajul pe care emiţătorul îl adresează receptorului, exprimându-se prin porunci sau rugăminţi, interdicţii şi sugestii etc; „prezenţa mesajului întors pe dos nu lipseşte din această activă relaţionare a actorilor comunicării; un ansamblu de interpretări opuse (metainterpretări) pot fi asociate unor metapropoziţii de genul: „Nu e vorba că nu vă cred...” decodificată ca: ”dar, pur şi simplu, nu am încredere în dumneavoastră” (Pease, Garner, 1994:38).
Funcţia metalingvistică reprezintă modalitatea autoreferenţială a limbajului (a se reprezenta pe sine prin intermediul propriilor condiţii, favorizând, în primul rând, introducerea subiectivismului mistificator şi, în al doilea rând, prin indistincţia dintre limbajul în care se vorbeşte şi cel despre care se vorbeşte- aici se facilitează apariţia paradoxurilor logice de tipul mincinosului (Cum?)).
Funcţia denotativă reprezintă mediul informaţional al semnului lingvistic, corelarea lui prin intermediul semnificatului- cu un anumit referenţial (în ce context?); sau, aşa cum am văzut, distanţa dintre semn şi realitate este întotdeauna încărcat cu o doză de minciună, semnul stând în locul unui lucru anume prin altceva decât lucrul este. Semantic vorbind, situaţia devine mai „mincinoasă” în cazul conceptelor fără referenţial real, cum ar fi , de pildă, conceptele de „inorog”, „munte de aur”, „pasăre Phoenix”.

Funcţia poetică pune accent pe modul în care limbajul foloseste virtuţile licenţelor literare pentru a fi mai expresiv (În ce scop?); într-un anume sens, toate aceste formulări speciale se îndepărtează de referenţial (prin conotativitate), dar fac în acelaşi timp servicii actului mincinos fiind mult mai plastic să spui: ”Tu minţi de îngheaţă apele” ,decât, pur şi simplu, „Tu eşti un mare mincinos”.
Funcţia fatică descrie punerea în relaţie de comunicare (mincinoasă) a emitentului cu destinatarul (Cui?) printr-o specifică modalitate de atenţionare şi de încheiere a relatării înşelătoare, insinuante, calomnioase etc...; asemenea formule dobândesc expresii diferite acum: ”Ai auzit despre...?...Dar vezi să nu spui la nimeni.”

Dincolo de posibilele consideraţii critice care pot fi aduse acestei elementare abordări funcţionale se mai poate desprinde şi o „importantă sugestie metodologică: urmărind funcţiile disfuncţionale ale limbajului verbal mi-am dat implicit seama de corelaţia care există între aceste funcţii şi elementele structurale (cine, ce, cum...?) care definesc hexada semiotică a comunicării mincinoase.”

Cunoscând natura structural-funcţională a acestei semioze, putem înţelege de ce actul căderii este de fapt responsabil pentru confruntarea omului cu mult vehiculatul paradox al mincinosului; căci, dacă prin gena academică omului îi este hărăzit să înşele, ce face el de fapt atunci când crede că spune adevărul sau dimpotrivă, când recunoaşte că înşălă? Minte sau nu minte? Aceeaşi paradoxală situaţie se naşte şi atunci când utilizăm semnele (lingvistice) pentru a spune adevarul; căci, dacă toate semnele sunt prin natura lor mincinoase, cum poate fi adevărat mesajul trimis cu ajutorul lor? Pe scena acestei dificil de rezolvat probleme se întemeiază principalele acţiuni de „miciună socială, care pot să menţină în obscuritate ample grupuri umane, pentru perioade nedefinite de timp.”(Barnes, 1994)

Rappaport este cel care a definit minciunile drept „progeniturile bastarde ale simbolurilor”. Poate tocmai de la acest exemplu a pornit Umberto Eco, cand - în reprezentativul sau „Tratat de semiotică”, a echilibrat elogiul adus cuvântului – semn printr-o afirmaţie aparent peiorativă: „minciuna este prezentă pretutindeni unde semnele ei -cuvintele- işi fac simţită puterea”; căci, potrivit reputatului semiotician „limbajul este forma indirectă de a fi a minciunii” (Eco, 1976), având în vedere că el operează întotdeauna cu substitutele lucrurilor, cu copiile lor mai mult sau mai puţin fidele, iar nu cu lucrurile însele.

„Modalităţile prin care minciuna se poate activa prin mijlocirea mai multor forme, începând de la rostirea clară a unui neadevăr până la deturnarea totală a lui (de exemplu: ”Ai auzit că ruşii-s pe lună?”), de la formularea unor ambiguităţi polisemantice („Am privit cum apare luna de pe deal.”) până la confuziile terminologice („Arbitru i-a despărţit pe boxeri”), de la generalizarea abuzivă a licenţelor poetice- precum metonimia („Îl ştiam om cu cap”) până la acoperirea adevărului prin tăcere („Nu am spus pentru că nu am fost întrebat”) etc. Dezvoltarea unei semiotice a limbajului (implicit a formelor sale mincinoase, exprimate prin sugestie, confuzie, deturnare, ambiguizare, tăcere etc) nu face altceva decât să reactiveze un paradox pe care încă Augustin îl releva: acela al explicării ambiguităţii cuvântului prin intermediul altor ambiguităţi (cuvinte mincinoase). Astfel, Augustin notează: "Ambiguităţile se limpezesc doar prin dezbatere şi nimeni nu dezbate prin cuvinte luate separat. Nimeni, prin urmare, nu clarifică nişte cuvinte ambigue cu ajutorul altor cuvinte ambigue." (Augustin, 1991: 99-101), (Stanciulescu, 1994).

Tot Stănciulescu (1995:67-69) susţine că metodologia hexagonului semiotic permite doar o analiză de rang median a situaţiei de comunicare (mincinoasă), întrucât reduce la şase numărul de parametri prin care aceasta este descrisă. O mai complexă analiză îngăduie, după cum tot el susţine, „utilizarea grafului semiotic, care asociază într-o succesiune diacronică un număr oricât de mare de parametri structurali, relaţionaţi conform funcţiilor semiotice îndeplinite.” Astfel, în analizarea conceptului de comunicare mincinoasă, el propune următoarele criterii:

Emitentul minciunii (CINE?), vizând:
-trăsăturile de personalitate ale mincinoşilor;
-matricea combinaţiilor posibile, generate de factorii de personalitate, factorii bio-psiho-sociali, factorii geo-cosmici;
Natura şi conţinutul mesajului mincinos (CE?), descriind:
-domeniile generale de manifestare a minciunii: ontologic, (epistemo)logic, axiologic, praxiologic;
-formele de exprimare a minciunii;
Semnificarea mincinoasă (CUM?), urmărind:
-tipurile de codare specifice discursului sistematizat(magico-ritualic, mitic, iniţiatic, religios, artistic, filosofic, stiinţific, ideologic etc.)şi discursului comun( interacţiune simbolică cotidiană);
-funcţiile limbajului semnificator;
-mijloacele de manipulare a conştiinţei colective;
Contextul actului mincinos(CÂND şi UNDE?), luând în seamă:
-domeniile particulare şi sociale de manifestare ale minciunii (relaţii de familie, profesionale, de clasă, etnice) şi conjuncturile specifice în care se manifestă;
-palierele timpului în care se minte (istoric, ciclic, imediat)
-orizonturile temporalităţii etnice (cascadă, fluviu, havuz)
-mijloacele de transmitere a mesajului mistificator (PE CE CANAL?): naturale, artificiale sau mixte;
-mijloacele de resemnificare (CU CE ZGOMOT?): individuale şi colective;
Beneficiarul comunicării mincinoase (CUI SE ADRESEAZĂ?), specificând:
-tipurile de ţinte ale actului mincinos (victima individuală, autogenerată, cuplată);
-particularităţile observatorului;
Finalitatea minciunii(ÎN CE SCOP?), definind:
-intenţiile (in)conştiente care stimulează actul mincinos (minciuna ca necesitate şi ca joc);
-efectele actului mincinos la nivel individual şi/sau social;
-modalităţile de descoperire a minciunii.

Cercetarea teoretico-empirică a tuturor elementelor structurale ale semiozei mai sus menţionate, pe de o parte, descrierea relatiilor funcţionale pe care aceste elemente le activează (construind pentru fiecare ansamblu de elemente câte o matrice generativ-relaţională), pe de altă parte, defineşte cadrul conceptual pe care o teorie complexă a minciunii devine posibil de construit.” (Stanciulescu 1995)

S-au scris multe cărţi, documentate sau nu, ce expun moduri în care se pot depista minciunile şi mincinoşii şi, de asemenea, multe articole din revistele psihologice au ca temă legătura între capacitatea de a spune sau nu adevărul şi vârsta, sex, clasa socială, apartenenţa etnică etc. Lipsesc, însă, studiile asupra modului în care copiii învaţă sa deosebească minciunile grave de cele inofensive în mediul cultural în care cresc, şi nici nu se menţionează undeva cine le-ar oferi această importantă lecţie. A învăţa să minţi cum trebuie este un pas fundamental în procesul de socializare a fiinţei umane, deoarece un mare număr de adulţi îşi exersează sociabilitatea în diferite contexte sociale sau culturale prin talentul de a spune minciunile potrivite la momentul potrivit şi persoanelor potrivite. Prin „potrivit”, înţeleg ceea ce este menit să asigure succesul deplin al unei înşelătorii.
Ford, împreună cu alţi colegi ai săi afirma că: „Minciuna devine un mecanism important şi poate chiar esenţial prin care copilul are ocazia să-şi testeze limitele propriului eu, în scopul de a-şi defini şi de a-şi institui autonomia.” (Ford et al. 1988:555).

Kavka (1985: 401) susţine că a minţi este o modalitate de menţinere a „echilibrului narcisistic”, în timp ce poetul Joseph Brodsky (1979:32) afirma că „adevărata istorie a conştiinţei începe cu prima noastră minciuna”.

A minţi este o modalitate de a înşela. Goffman (1975: 83-123) oferă o tipologie detaliată a ceea ce el numeşte „născociri”: „efortul unuia sau mai multor indivizi de a acţiona în aşa fel încât o altă persoană sau grup de persoane să îşi facă o impresie greşită asupra a ceea ce se petrece”. Părerea lui este că nu toţi cei care induc în eroare spun şi minciuni; exemplele variate de înşelătorii ce apar în viaţa de toate zilele, pe care el le oferă, demonstrează bogăţia imaginaţiei fiinţei umane.
Termenul de minciună a fost de asemenea aplicat nu numai afirmaţiilor spuse sau scrise în anumite momente şi împrejurări, în care criteriul intenţional de a induce în eroare putea fi atribuit unor persoane bine cunoscute, ci şi unor structuri conceptuale şi sisteme de moralitate în care criteriul intenţional nu are o relevanţă deosebită. Cel mai important exemplu al unei asemenea utilizări apare în opera lui Friedrich Nietzsche care se referea la religie ca fiind „minciuna sfântă”, inventată de preoţi şi filosofi cu scopul de a amăgi omenirea şi a avea posibilitatea, în acest fel, să ia în mână „frâiele”, conducând-o în direcţia care le-ar fi convenit şi câştigând „putere, autoritate, credibilitate necondiţionatâ” (Nietzsche 1968: 89-90).
Atacul lui Nietzsche era la adresa tuturor religiilor, în general, sau cel puţţin la adresa religiilor care susţineau existenţa unui dumnezeu care „pedepseşte şi recompensează” . El menţionează hinduismul şi alte religii de pe glob, însă ţinta sa principală este creştinismul, „cea mai seducătoare minciună fatală care a existat vreodată” (Nietzsche 1911: 214).
Câţiva scriitori au adoptat o perspectivă mai pozitivă asupra minciunii, pledând în favoarea importanţei şi inevitabilităţii acesteia. Mai devreme, am facut referire la părerea lui Nietzsche că religia este o „minciună sacră”. Această acuzaţie este totuşi o afirmaţie neobişnuită pentru Nietzsche şi nu se potriveşte cu viziunea sa asupra minciunii în general, care e şi ea oarecum confuză. De exemplu, el spune(1968: 204): „Cei aflaţi la putere mint întotdeauna” şi „Avem nevoie de minciuni pentru a cuceri această realitate, acest adevăr cu alte cuvinte, pentru a putea trăi. Faptul că minciunile sunt necesare în viaţă face parte din aspectul înfricoşător şi neclar al existenţei .„
În aceste afirmaţii, Nietzsche pare să spună că minciuna este inevitabilă dacă vrem să evităm depresiunile nervoase sau dacă vrem să rămânem sănătoşi la cap. El spune că numai cu ajutorul minciunilor „putem avea încredere în viaţă”. Chiar şi atunci când face portretul „omului măreţ”, el favorizează, în mod clar, minciunile: „un om măreţ- un om în care natura a investit din plin- ce este el?.... El mai degrabă minte decât să spună adevărul; acest lucru cere isteţime şi voinţă.”
Afirmaţii de acest gen par să semnaleze o dihotomie simplă: minciuna e de admirat dacă e spusă de oameni măreţi, însă este de condamnat dacă e spusă de preoţi şi filosofi. Însă există numeroase alte referinţe la minciună în textele lui Nietzsche care nu ilustreză această dihotomie. O tratare mai detaliată a subiectului se găseşte în eseul său neterminat, publicat postum: „Despre adevăr şi minciună într-un sens non-moral”. Aici, el descrie mincinosul ca pe o persoană care foloseşte cuvintele „pentru a face un lucru ireal să para real”. El vorbeşte despre om ca având „o înclinaţie invincibilă spre a se lăsa înşelat” şi despre minciună ca fiind „o plăcere artistică” . Tendinţa de a minţi, spune el, este „fundamentală pentru fiecare individ şi pentru istoria omenirii”. (Nietzsche 1979: 89, 96-97)
În comparaţie cu ceea ce s-a scris despre conceptul de adevăr, despre minciună s-a scris mai puţin din punct de vedere moral şi filosofic, iar din punct de vedere sociologic nu s-a scris aproape deloc. Rousseau a fost printre primii scriitori care au sugerat o explicaţie sociologică a răspândirii minciunii, deosebind, pe de o parte, societăţile arhaice unde nu există surplus şi deci nici duşmănie, şi pe de altă parte societăţile în care se întâlnea o concurenţă pentru superioritate relativă: „ Interesul oamenilor se îndreaptă acum spre a se arăta altfel decât sunt; din această diferenţă au apărut şi aroganţa şi viclenia, cu toate numeroasele vicii pe care le atrag după ele.”(Rousseau 1973: 86)
Spencer include un capitol pe subiectul „veridicităţi” în cartea sa „ Principiile eticii” şi prezintă o mulţime de exemple de comentarii etnografice din întrega lume, inclusiv o remarcă (ce pare a confirma afirmaţia de mai devreme a lui Rousseau) făcută de un brahman cu privire la triburile indiene din zonele deluroase: membrii acestora „sunt atât de proşti încât spun adevărul fără să-i oblige nimic la asta”.(Spencer 1892: 400)
Poate cel mai important ar fi dacă s-ar schimba definiţia minciunii, deoarece atunci oamenilor le-ar veni mai uşor să admită că şi ei , că toată lumea, se arată din când în când nesinceri.


Teoriile, definiţiile, informaţiile sau părerile studiate în această lucrare, adunate din numeroase surse şi prezentate laolaltă, favorizând lucrările în limba engleză, nu sunt nici suficient de explicite, nici suficient de relevante- oricum, nu în măsura în care mă aşteptam. Informaţiile nu au o bază foarte solidă, deşi eu mă simt încurajat de comentariul lui Hobbs cu privire la cultura Londrei estice. Criticilor care s-au plâns de absenţa unui fundament statistic, care să verifice afirmaţiile făcute el le-a răspuns că „ din punct de vedere numeric, m-am limitat doar la numerotarea grijulie a fiecarăi pagini”.
În încheiere, pun aceeaşi întrebare pe care şi filosoful grec Eubulide o punea acum mai bine de 2000 de ani: „ Când spun: « Eu mint acum » mint sau nu ?”

"Nu inceta niciodata sa zambesti, nici chiar atunci cand esti trist, pentru ca nu se stie cine se poate indragosti de zambetul tau. "Gabriel José García Márquez
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
11-17-2010, 02:24 PM
Post: #4
RE: PSIHOLOGIA MINCIUNII
Nevinovat, patologic, diabolic

Am auzit şi citit în nenumărate rânduri sintagme precum: există oameni care se hrănesc din/cu minciuni sau minciuna este canonul vieţii lor. Până să întâlnesc eu însămi astfel de persoane, recunosc că nu le-am prea dat crezare; de fapt, nu am stat să analizez prea mult problema sau veridicitatea expresiilor. Însă azi am rumegat îndelung asupra chestiunii şi-am încercat să-nţeleg cum şi mai ales de ce există persoane care manifestă un astfel de comportament.

E cunoscut faptul că fiecare om în parte minte. Ce ne împiedică de cele mai multe ori să o recunoaştem sau să minimalizăm actul în sine este tendinţa blamabilă vast răspândită în rândul umanităţii. Adevărul este că atitudinea noastră, aceea de a da verdicte, de a eticheta, geamănă cu cea a judecătorului, a devenit aproape un instinct şi se comportă ca atare. Aşadar, este întrucâtva dificil să schimbi unghiul de vizualizare atunci când vine vorba de minciună. Am încercat să mă detaşez puţin de propriile experienţe, frustrări şi dezamăgiri, să îmbrac pentru câteva momente haina obiectivităţii şi să privesc cumva din afară, din scaunul publicului şi nu...de după cortină. Minciuna are părţile sale bune. Bunăoară, are marele avantaj de a putea ambala orice banalitate şi de-a o transforma în ceva extraordinar, minunat, memorabil. Momente care, în circumstanţe obişnuite, ar fi fost uitate cu repeziciune, sunt păstrate vii în memorie tocmai datorită unor minciuni care capătă caracter inerent în ecuaţie. Sigur, realitatea este uşor trunchiată, dar scopul scuză mijloacele, mai ales când efectul este unul pozitiv.

Mai există ceea ce-mi place să numesc "minciunele". Adică acele cuvinte pe care le rosteşti din complezenţă, diplomaţie sau pur şi simplu pentru "a fura" un zâmbet persoanei din faţa ta. Sunt acele "nu, mă, nu-ţi stă rău cu noua tunsoare", "eşti incredibil de inteligent când faci pe inabordabilul" sau "aveţi o casă absolut superbă" nevinovate, absolut inofensive, pe care le zici sporadic, fără să reflectezi prea mult asupra lor.

*Există oameni care se hrănesc cu minciuni*
Când eram copil, aveam o prietenă care vorbea mult, enorm de mult. Mă copleşea cu abundenţa de cuvinte pe minut. Dar ce era mai important era că aproape tot ce-mi spunea se constituia din minciuni. Inventa case cu păpuşi pe care le avea închise într-un cufăr din lemn, baghete fermecate care aparţineau lui Sailor Moon, mai multe mame care-i găteau cât pentru un batalion întreg, bani, munţi întregi de bani şi maşini de lux, căţei de rasă, vile ascunse sub pământ şi câte şi mai câte. Era simpatică în felul ei, cu toată pasiunea pe care-o investea în nararea super-vieţii sale necunoscute, secrete, pe care se hotărâse totuşi să mi-o dezvăluie mie, prietena sa cea mai bună! Zâmbesc acum, când îmi aduc aminte, dar ştiu că la vremea aceea m-am simţit destul de jignită când am aflat că m-a minţit. În naivitatea mea perpetuă, am crezut absolut fiecare cuvinţel pe care mi l-a spus. Ba mai mult de-atât, nici nu m-am gândit să pun la îndoială ceva, oricât de supranaturalo-science-fiction ar fi sunat.

Dar cum se petrece totul atunci când acelaşi lucru ţi se-ntâmplă la un 18-19 ani? Sau mai mult, la maturitate? Care e impactul şi câte sunt afectate, câte ziduri cad şi câte rămân în picioare?

Într-adevăr, există oameni care se hrănesc din propriile minciuni, supravieţuiesc cu ele, îşi resuscitează sinele prin formularea unui neadevăr, se reinventează, se multiplică. Sunt oameni pe care minciunile îi fac fericiţi, iluziile sunt culcuşul în care-şi cuibăresc şi-şi dizolvă neliniştile, nivelând acele inestetice denivelări ale realităţii cotidiene în care sunt siliţi să-şi ducă traiul. Am întâlnit oameni care au minciuna în sânge, în degete, în voce şi-n corp. Acum, privind în urmă, ajung să asociez fiecare cuvânt pe care l-au rostit la un moment dat cu un semnal al minciunii şi, culmea, mi se pare firesc. Le atribui un set de circumstanţe atenuante, gândind că minciuna la ei este ceva patologic, îşi are izvorul de undeva, din interior şi îi reprezintă, într-o oarecare măsură, este parte din ei. Vreau să cred asta, de fapt, întrucât un mincinos patologic mi se pare mai uşor de iertat decât unul diabolic, perfect conştient de ceea ce spune, intenţionat în acţiunile sale. Diferenţa dintre un mitoman şi un mincinos propriu-zis este că primul are drept scop obţinerea admiraţiei celor din jur, a atenţiei acestora, a respectului şi a recunoaşterii statutului său, pe când cel de-al doilea poate urmări obiective mult mai complexe şi mai dificil de înţeles.

Prefer întotdeauna un mitoman unui mincinos. Mincinoşii adevăraţi, cei care te pot privi în ochi cu cea mai mare indiferenţă şi-ţi pot rosti în acelaşi timp tot felul de bazaconii, uneori dramatice, alteori tragice, oamenii aceia care sunt capabili să mintă la nesfârşit, să construiască scenarii, identităţi, personaje, în sfârşit, realităţi, universuri întregi şi s-o facă în cel mai natural mod, ca şi cum ăsta ar fi cel mai firesc şi banal lucru din lume, ei bine, oamenii aceia mă îngrozesc, mă sperie. Dacă în cazul patologiei, minciuna presupune şi-un anume grad de inconştienţă, în cazul minciunii "în stare brută" lucrurile capătă o culoare malefică. Există ceva diabolic, aproape inexplicabil, în comportamentul unor astfel de oameni, mai ales dacă minciunile lor rănesc persoane, dereglează nişte concepţii, zdruncină structuri mai mult sau mai puţin sufleteşti. E diabolic mai ales modul în care persistă cu înverşunare, implacabili, în demersul mincinos, deşi constată "ravagiile" pe care le fac în jur. E ca şi cum ai vedea un om pe care l-ai călcat cu maşina zâcând la pământ şi pe care totuşi, în loc să-i întinzi o mână de ajutor, îl mai calci de câteva ori cu acelaşi automobil. Tind să cred că sunt oameni cărora astfel de chestiuni le provoacă un soi de plăcere bolnavă, o satisfacţie inefabilă, un sentiment de indescriptibilă putere asupra persoanei pe care o "subjugă" cu minciuni.

Sigur, nu oricine poate să fie un mincinos în adevăratul sens al cuvântului, un maestru! Îţi trebuie inteligenţă, multă inteligenţă, intuiţie, o memorie a dracului de bună şi o conştiinţă aflată-n hibernare. Nu poţi să dărâmi cetăţi în oameni cu minciunile tale dacă nu-ţi păstrezi sângele rece. Nu poţi continua să minţi dacă cel din faţa ta începe să se dezintegreze, nu în cazul în care umanul zvâcneşte încă în tine. Trebuie, înainte de toate, să fii capabil, în momentul în care discuţi cu omul vizat, să anihilezi toate palpitaţiile conştiinţei, să activezi inumanul şi să transferi omul din tine într-o altă dimensiune, departe de cuvintele tale, de vocea ta, de tine însuţi. Numai atunci, numai când reuşeşti să minţi atât de mult încât să ajungi să crezi tu însuţi ceea ce spui, numai când te detaşezi complet de cele de mai sus te poţi numi un mincinos adevărat, un ma-es-tru.

Eu, spre exemplu, nu aş putea. Nu am nici inteligenţa, nici intuiţia, nici memoria şi nici sângele rece necesare pentru aşa ceva. Sunt printre cei mai proşti mincinoşi, întrucât ceva din mine mă dă de gol de fiecare dată când încerc să fac asta: fie mă înroşesc, fie mă bâlbâi, fie mă repet şi devin incoerentă, fie îmi plec privirea în pământ. E, aşadar, admirabil că unii oameni sunt capabili să mintă mult şi îndelung. Eu am membrele amputate când vine vorba de asta. De fapt, cred că există, pe lângă mincinoşii mai sus menţionaţi, şi oameni care sunt făcuţi să fie minţiţi. Oamenii aceia care sunt de-o naivitate crasă, soră cu prostia, pe care numai când îi priveşti simţi nevoia să-i minţi pentru că-i atât de uşor s-o faci. Te uiţi la expresia bleagă a chipului lor, îţi spui: "vai, frate, ăstuia-i pot povesti şi despre arbori roz, care lecuiesc oamenii de bătrâneţe", zâmbeşti şi te abţii (sau nu). Adevărul este că, dacă aş fi cunoscut un om la fel de fraier ca mine, probabil că eu însămi m-aş fi apucat să-i istorisesc povestea prinţesei Sămânţă care, prin încrucişarea (ce cuvânt haios!) cu tulpinosul Soare, a dat naştere frumoasei Piersicuţe, mama mea naturală. Dar asta-i altă mâncare de peşte.


Efectele sunt, până la urmă, cele mai importante, pentru că ele sunt urmele care rămân după ce totul se va fi sfârşit, ele sunt consecinţele, rezultatul final. Iar minciuna are efectele ei pozitive, dar mai însemnate şi, din păcate, mai frecvente sunt cele negative. Minciuna destabilizează, şubrezeşte încrederea de orice fel: în sine, în ceilalţi oameni, în viitor, în vise. Zdruncină cetăţi şi metamorfozează oameni. Fiecare interacţiune lasă o amprentă, uneori schimbă ordinea lucrurilor în noi; minciuna nu lasă amprente, lasă urme, cicatrice, semne. Minciuna nu ne "atinge", minciuna sapă în noi, face cratere, despică pereţi, rupe, sparge, strică. Strică.

http://de-dupa-cortina.blogspot.com

"Nu inceta niciodata sa zambesti, nici chiar atunci cand esti trist, pentru ca nu se stie cine se poate indragosti de zambetul tau. "Gabriel José García Márquez
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
11-17-2010, 08:52 PM
Post: #5
RE: PSIHOLOGIA MINCIUNII
Vi s-a intamplat vreodata sa va intrebati cine suntem cu adevarat? Cat anume din persoana pe care o vad cei din jur corespunde unei realitati interioare si cat este doar o fatada, o masca pe care anumite imprejurari ne determina sa o “activam” in mod automat?
Vi s-a intamplat vreodata sa va intrebati cine suntem cu adevarat? Cat anume din persoana pe care o vad cei din jur corespunde unei realitati interioare si cat este doar o fatada, o masca pe care anumite imprejurari ne determina sa o “activam” in mod automat? Este oare adevarat ca actiunile noastre sunt conditionate in mare parte de asteptarile si reactiile celorlalti si ca imaginea pe care o proiectam in ochii lor este de cele mai multe ori una cu totul diferita de cea care ni se dezvaluie in momentul renuntarii la “hainele” conventiilor sociale pe care suntem obligati sa le purtam?
Este un fapt bine stiut si general acceptat ca in prezenta celorlalti ne comportam intr-un anume fel, actionam dupa tipare dinainte stabilite, lasand sa se intrevada numai franturi din ceea ce suntem cu adevarat. Indiferent cine suntem si in ce moment al vietii ne aflam, purtam cu totii masti, pe care ne straduim atat de mult sa le facem sa para cat mai veritale, incat ajung sa devina parte integranta din persoana si viata noastra. O noua zi, o noua masca- psihologia minciunii ca liant social
Stim cu totii ca masca reprezinta un obiect ce acopera, partial sau in totalitate, fata unei persoane, cu scopul de a-i ascunde identitatea. Prezenta in viata oamenilor inca din cele mai vechi timpuri, aceasta a cunoscut numeroase variatii atat in ceea ce priveste aparenta, cat si in ceea ce priveste simbolismul. În unele cazuri, masca imita, reda niste trasaturi naturale sau urmareste indeaproape contururile realitatii, iar in alte cazuri este o abstractizare. Fiinta dotata cu capacitati intelectuale superioare, omul nu a trebuit decat sa adapteze simbolistica mastii la nevoile sale, transformand-o intr-un “paravan” menit sa nu permita privirilor indiscrete sa patrunda in lumea sa interioara.
Dar de unde provine necesitatea oarecum intrinseca a omului de a tainui anumite franturi ale identitatii sale? De unde teama de a-i fi citite gandurile si de a-i fi dezvaluite unele sentimente sau intentii? Psihologii sunt de parere ca explicatia se gaseste in dorinta si necesitatea acestuia de a fi acceptat de ceilalti. Mai mult, psihologul american Abraham Maslow era de parere ca fiecare individ actioneaza sub influenta unei piramide generale a nevoilor. Conform acestei teorii, dupa satisfacerea nevoilor fiziologice, aflata la baza piramidei si considerate indispensabile pentru a supravietui, individul se poate concentra asupra nevoilor de siguranta, care ii asigura stabilitatea si consistenta intr-o lume relativ haotica. Odata satisfacute si acestea, nevoia de dragoste si apartenenta devine in mod automat prioritara. Prin urmare, nimeni nu se poate realiza ca persoana fara un sentiment de acceptare si de apartenenta la grup, care ii confera siguranta si incredere in sine.
Acestea fiind spuse, mastile devin in mod evident un mecanism de aparare pe care il activam ori de cate ori consideram ca este necesar sa ascundem acele defecte, cusururi sau imperfectiuni de ordin moral, comportamental care ar aduce cu sine dezaprobarea semenilor. Numai atunci cand suntem singuri, si poate nici macar atunci, avem curajul sa ne scoatem mastile si sa ramanem fata in fata cu noi insine, si numai atunci cuvintele nespuse, gandurile si sentimentele ascunse, indesate cu grija, chiar teama, prin ungherele sufletului nostru, dau navala, revendicandu-si cu insistenta dreptul la o existenta pana atunci negata.O noua zi, o noua masca- psihologia minciunii ca liant social
Stiu deja ce veti spune: daca admitem faptul ca fiecare dintre noi poarta o masca menita sa-i tainuiasca adevarata identitate, suntem nevoiti sa admitem si ca relatiile interumane sunt aproape in totalitate bazate pe minciuna si disimulare, ceea ce nu este un lucru tocmai demn si onorabil. Cum ne putem asigura respectul si aprobarea celorlalti in aceste conditii?
Cercetarile si studiile in ceea ce priveste psihologia minciunii au scos la iveala faptul ca acesta este un fenomen pe cat de des intalnit, pe atat de complex, care face parte din viata de zi cu zi. Cu toate ca minciuna dauneaza relatiilor si distruge increderea oamenilor in semenii lor, exista si situatii in care indeplineste importante functii sociale si interpersonale. Leonard Saxe, profesor de psihologie la Universitatea Brandeis, subliniaza faptul ca majoritatea oamenilor primesc mesaje contradictorii in ceea ce priveste minciuna. Cu toate ca suntem educati de mici sa credem ca este necesar si laudabil sa spunem intotdeauna adevarul, in realitate societatea incurajeaza de cele mai multe ori minciuna si chiar recompenseaza inselaciunea. Realitatea cotidiana ne ofera cu siguranta numeroase exemple concludente in acest sens: daca intarziati dimineata la o sedinta, probabil nu este cea mai buna idee sa fiti sinceri si sa marturisiti ca nu ati auzit desteptatorul. “Veti fi pedepsiti mult mai aspru decat daca ati minti spunand ca ati ramas prinsi in trafic” noteaza Saxe.
Ironic este faptul ca suntem cu totii constienti ca exista in viata anumite momente si imprejurari in care suntem nevoiti sa mintim, dar acceptam bucurosi aceasta realitate, atata vreme cat ne ajuta sa cream si sa consolidam un liant intre noi si cei din jur. Asemeni unor actori surprinsi intr-un schimb de replici dinainte invatate si repetate, care-si interpreteaza cu maiestrie rolul pentru a obtine la final aprecierea si aplauzele publicului, si noi ne jucam rolul pe scena vietii, asteptand aceeasi apreciere din partea semenilor nostri.
Un articol de Oana V.

"Umorul adevărat este haz cu studii universitare. A nu se confunda cu mitocănia veselă."
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
Post Reply 




User(s) browsing this thread: 1 Guest(s)

Contact Us | WWW.PREMONITII.RO | Return to Top | Return to Content | Lite (Archive) Mode | RSS Syndication