Post Reply 
 
Thread Rating:
  • 1 Votes - 5 Average
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
CURIOZITATI CULINARE
01-05-2011, 02:04 PM (This post was last modified: 01-05-2011 02:06 PM by anuk.)
Post: #101
RE: CURIOZITATI CULINARE
04: Exista o explicatie :

Mosul stie cine-i gospodina, si-i aduce 09

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
01-05-2011, 02:08 PM
Post: #102
RE: CURIOZITATI CULINARE
Rofl Rofl Rofl hai ca m-ai facut sa rad !!! bodo si gospodina ! Rofl (dupa spusele ei )

Purtarea cu adevarat omeneasca este bunavointa fata de semeni. (Marc Aureliu, Catre sine insusi)
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
01-05-2011, 02:24 PM
Post: #103
RE: CURIOZITATI CULINARE
04 Hai ca nu sunt chiar praf. Cred ca masina de paine e pentru a mai fi o sansa de-a gasi o bucata de paine prin casa, iar tigaia aia e pentru a ne hrani sanatos 04. Acum pe bune, stiu sa mai fac cate ceva, dar nu prea epsista chef cand vine vorba de gateala prin bucatareala 09.

"Nu inceta niciodata sa zambesti, nici chiar atunci cand esti trist, pentru ca nu se stie cine se poate indragosti de zambetul tau. "Gabriel José García Márquez
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
01-05-2011, 02:32 PM
Post: #104
RE: CURIOZITATI CULINARE
040404 cate un gratar,asa....Rofl

Purtarea cu adevarat omeneasca este bunavointa fata de semeni. (Marc Aureliu, Catre sine insusi)
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
01-05-2011, 03:59 PM (This post was last modified: 01-05-2011 04:09 PM by anuk.)
Post: #105
RE: CURIOZITATI CULINARE
OREZUL
(preparatele din orez)

[Image: orez.jpg]


Preparatele culinare din orez sunt foarte apreciate datorita aspectului placut, gustului si valorii nutritive mari.Ele contin glucide simple, poliglucide si amidon din orez.Mancarurile din orez au la baza tehnologii simple, rapide si moderne ce permit pastrarea in buna masura a factorilor nutritivi, executarea lor la comanda cat si utilizarea lor de catre categorii largi de consumatori datorita bunei digestibilitati pe care o confera tratamentele temice aplicate.

Orez


Dintre preparatele celebre cu orez trebuie mentionate Paella, Rizotto, Sake, Sushi si Pilaf.



Paella
[Image: 800px-Paella_koer.jpg]
-specialitate spaniola de orez cu diverse ingrediente (leguminoase, mazare verde, fasole boabe alba sau naut, carne de pasare, chorizo, crustacee, moluste etc.) preparata intr-o tigaie mare, fara coada, cu 2 toarte numita paellera; se poate prepara rustic, la iarba verde si se poate consuma direct din tigaie sau intr-un mod foarte rafinat;




Rizotto
[Image: risotto.jpg]

-preparat din orez de origine italiana care se obtine prin inabusirea orezului in grasime impreuna cu ceapa tocata, apoi se fierbe in supa, se adauga unt si diverse alte ingrediente(legume, branza, sunca, ciuperci etc.)si se serveste ca fel princpal.Daca se adauga doar branza sau sofran (obligatoriu pentru Rizotto alla milanese) se poate utiliza ca garnitura la preparatele din carne (in special vitel, peste) si preparate din oua.



Sake
[Image: sake.jpg]
-bautaura alcoolica din orez, un fel de vin din orez cu continut de alcool de 15-17 %, se obtine prin fermentarea orezului si procesul dureaza o luna. Pastrat la rece chiar si la congelator, poate rezista 6 luni.De cele mai multe ori, sake se pregateste din orez si apa, iar provenienta acestor ingrediente este, de asemenea, foarte importanta in definirea calitatii si gustului final.Aciditatea apei este vitala, aceasta afectand modul in care aroma se raspandeste in preparat, dar si senzatia de dulce sau sec pe care vinul din orez o va avea.In functie de gradul de prelucrare al orezului si daca s-a adaugat sau nu alcool in el, sake este de trei feluri.Honjozo-shu este facut din orez, apa si o cantitate mica de alcool distilat care ii va conferi bauturii un gust sec, uscat. Ginjo-shu este sake preparat din orez macinat mare, apa si in componenta caruia intra sau nu alcool. Daiginjo-shu se face din faina de orez, apa, iar prezenta alcoolului este si de aceasta data aleatorie.


Nigri SushiSushi
[Image: nigiri-sushi.jpg]

e un preparat foarte estetic si hranitor pe baza de orez si peste in general.Mai cunoscute sunt 2 tipuri de sushi:


-nigiri sushi -un fel de sarmaluta de orez pe care se pune o bucata de peste crud cu putin sos picant wasabi. Sarmaluta se inveleste intr- o mica bucata de alge de mare.


-maki sushi (aka roll) = un fel de rulada facuta pe o foaie de alge marine pe care se pune un strat de orez fiert si peste crud + alte ingrediente gen avocado, castraveti etc.


Pilaful-este dintre cele mai folosite garnituri din orez.Italienii il fac fierband orezul cu ceapa si morcovul si de multe ori tin apoi la rece acest pilaf urmand a-l folosi pentru prepararea rizottoului in restaurante cand se grabesc.Grecii il fac mai pufos cu putina supica dar nu lipicios si nici zemos, este un orez fiert in zema de carne sau in ciorba cu bulion.Se baga la cuptor si se serveste in special la nunti cu suc de lamie si unt alaturi de carne.In bucataria afgana se fierbe orezul basmati intr-un sos asemanator borsului la gust si se serveste cu miel, pui sau vita.La noi pilaful e mai mult o garnitura la friptura de pasare, in mare se face calind ceapa, morcov si alte legume dupa plac si adaugand orezul si putina zeama de carne.In functie de zona se adauga si diverse verdeturi, condimente si carne fripta.

Varietati de orez


Din punct de vedere botanic, se cunosc circa 32 de varietati de orez!

Iata cateva varietati mai cunoscute:


Orezul Basmati -este socotit cel mai bun din lume. Are bobul lung, este parfumat si, daca este corect gatit, are o textura absolut exceptionala;este ideal pentru salate si garnituri


Comune(Originaria)-bob mic, rotunjit cu timp de fierbere superior orezului mai alungit.Folosit in special la prepararea deserturilor.Timp de fierbere 12-13 minute.


Padano-are o forma rotunjita dar totusi este mai lung decat varietatea comune.Fierbe in 13-14 minute si e recomandat pentru supe.


Vialone nano-cu bobul de lungime medie darmai rotunjit.Are o concerntratie de amidon mai ridicata, e mai rezistent la fierbere.Se preteza foarte bine la rizotto si fierbe 14-15 minute.


Orezul brun-se obtine prin decorticare superficiala doar a stratului esterior, cel interior conferindu-i fibre si nutrienti (vitamina B1).Are nevoie de timp mai mare de fierbere.


Orezul negru-are boabe scurte care devin indigo dupa tratamentul termic.


Orezul rosu-din Camargue este rezultatul natural al combinatiei dintre orezul salbatic si cel cultivat si detine proprietati nutritive exceptionale, fiind bogat in Vitamina E si antioxidanti naturali


Orezul parfumat Thai – originar din Tailanda are o aroma subtila de nuca si pandanus.


Orezul salbatic – inchis la culoare, foarte hranitor si placut la gust. In ciuda denumirii, nu este orez propriu-zis, ci semintele unei plante erbacee salbatice, native din America de Nord.


Indica-originar din India , care se gaseste si in numeroase alte tari;este un orez cu bob lung, subtire, cu aspect cristalin, rezistemt la fierbere(timp de fierbere 18-20 minute) dar absoarbe putin condimentele.


Japonica-(trecut din China in Japonia)are bobl scurt, absoarbe bine savoarea dar rezista greu la fierbere;




Orezul in timp


Cele mai vechi mentiuni ale orezului in istorie apar in jurul anilor 5000 i.e.n. in China centrala si nordul Indiei.

Incepand cu secolul III i.e.n., culturile de orez cuprind intreaga Asie, din Indonezia, Tailanda si Japonia pana in vestul Asiei, in Persia


Orezul ajunge in Europa (Grecia) abia in 320 i.e.n., adus de Alexandru cel Mare.


Arabii l-au introdus in delta Nilului in jur de 600 e.n. In secolul XI turcii au fost cei care au ajutat la raspandirea orezului in Europa de Sud-Est, in timp ce maurii l-au adus in Spania, de unde s-a raspandit si in Italia.


Primele culturi de orez din Statele Unite apar in Carolina in jurul anului 1696


Orezul hraneste 2/3 din populatia globului!



Beneficiile orezului


Orezul are un continut bogat in vitamine A si complexul B care insa dispare complet in procesul de albire si lustruire. Mai contine hidrati de carbon, materii grase, calciu, fosfor, potasiu, fier precum si alte microelemente necesare organismului uman.


-orezul este hipotensor si astringent. Datorita continutului mare de potasiu orezul este un aliment important in controlul tensiunii arteriale;


- prin consumul de orez nedecorticat, brun, se pot preveni bolile de inima, diabetul si complicatiile acestora, bolile de rinichi si obezitatea ;


-orezul brun contine uleiuri nesaturate care ajuta la scaderea colesterolului;


-datorita continutului de amidon este folosit si in cosmetica in fabricarea pudrelor si sampoanelor pentru cei cu piele grasa.



In incheiere trebuie sa multumim ca exista aceasta cereala hranitoare si usor de preparat si sa o includem cat mai des in meniurile noastre !



http://www.ardei-iute.ro

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
01-06-2011, 06:07 PM (This post was last modified: 01-06-2011 06:08 PM by anuk.)
Post: #106
RE: CURIOZITATI CULINARE
Pe urmele untului.



Untul este (alături de carnea de porc, ouă, untură, seu, ulei de muştar, ulei de nucă de cocos şi multe alte alimente) una dintre victimele cunoştinţelor incomplete, sau a luptei de interese care se manifestă pe piaţa ingredientelor culinare.

În ultimile câteva zeci de ani despre unt se spun lucruri nu tocmai măgulitoare şi i se atribuie o grămadă de defecte, mai ales acela de a fi compus din teribilele grăsimi saturate, cele aducătoare de nenorociri.

Sper să nu vă aşteptaţi ca prin acest articol să pun eu în evidenţă „adevărul adevărat” despre cât de bun sau rău este untul, căci nu am cunoştinţele necesare şi nici nu este o problemă care să mă pasioneze atât de mult.
Am învăţat însă, de unul singur, un lucru: nutriţioniştii nu sunt întotdeauna corecţi şi nici măcar bine informaţi. „Adevărul –adevărat” este ca încă nu se ştie prea bine cum funcţionează organismul nostru, iar nutriţioniştii îşi cam schimbă părerile cam des. De aceea eu nu mă grăbesc să condamn un aliment, demn de toată stima unui pasionat de gastronomie, doar fiindcă la un moment dat apar articole şi „studii” care îl socotesc „nesănătos”. Eu nu mă panichez atât de repede. Pentru mine untul este una dintre grăsimile excelente pentru gătit, plus un aliment tradiţional românesc, şi de aceea îl folosesc la gătit şi îl respect.

Definiţie
O definiţie simplă pentru unt ar putea fi aceasta: untul este un produs lactat obţinut prin închegarea laptelui şi smântânii, atât proaspete cât şi fermentate. Este folosit în general pentru a fi tartinat, dar şi la gătit, la prepararea de sosuri, ca grăsime pentru prăjit, la prepararea aluaturilor şi cremelor etc. Untul este format din grăsimi, apă şi proteine din lapte.

Untul este o emulsie solidă când este refrigerat, dar se înmoaie la temperatura camerei, putând fi astfel întins pe pâine; la 32-35 °C începe să se topească şi să devină lichid. În general untul are o culoare uşor gălbuie, dar aceasta poate varia de la o nuanţă galbenă-aprinsă la una aproape albă. Culoarea sa depinde de modul în care a fost hrănit animalul de la care provine laptele şi de coloranţii naturali adăugaţi, în special caroten şi annatto (seminţele unei plante din America de Sud).
Cel mai frecvent untul este preparat din lapte de vacă, dar se poate obţine şi din laptele altor mamifere, inclusiv oaie, capra, bivoliţă sau iac. Uneori conţine şi adausuri de sare, condimente şi conservanţi. Purificarea untului duce la obţinerea aşa-numitului „unt clarifiat”, sau „ghee”, format în întregime din grăsimi.

Etimologie
Cuvântul „unt” derivă din latinescul „unctum”, care înseamnă uleios, unsuros, uns, gras. Tot din „unctum” derivă şi „untură”.
În limba engleză, „butter” este termenul utilizat pentru a denumi untul. Acest cuvânt derivă din latinescul „butyrum”, la rândul său împrumutat din greaca veche: „boutyron”, care însemna, se pare, „brânză de vacă”. Această etimologie persistă şi în denumirea acidului butiric, un component găsit în untul rânced şi în diferite brânzeturi, cum este, de pildă, brânza Parmesan.
Cuvântul „unt” mai este folosit şi pentru a denumi diferite alte produse, non-lactate, în special de origine vegetală, obţinute prin păstuire: unt de arahide, unt de cacao, unt de migdale etc.

Scurt istoric
Datorită faptului că până şi o agitare accidentală poate separa untul de smântână, este greu de spus când şi cum a fost el descoperit. Părerea mea este că a fost descoperit de mai multe civilizaţii, aproape concomitent, separat şi întâmplător, aşa cum au fost „descoperite” multe alte importante ingrediente, ustensile şi metode culinare.
Savanţii spun că inventarea untului datează din anii 9.000 - 8.000 î.H., şi a avut loc în Mesopotamia. Să acceptăm şi noi această ipoteză, căci civilizaţia mesopotamiană este una dintre cele mai vechi şi care a deschis multe drumuri noi în numeroase domenii. Untul timpuriu provenea din laptele de capră şi oaie; vitele au fost, se spune, domesticite abia cu 1.000 de ani mai târziu.
O metodă antică de producere a untului, folosită încă în unele părţi din Africa şi Orientul Apropiat, folosea burdufuri din piele de capră, umplute cu lapte şi umflate cu aer înainte de a fi sigilate. Burduful era apoi atârnat, legat cu frânghii, de un trepied, şi legănat până ce mişcarea ducea la formarea untului.

Untul era cunoscut şi de civilizaţiile clasice mediteraneene, dar nu era unul dintre alimentele locale populare. În climatul mediteranean untul se strica repede, spre deosebire de brânză. Vechii greci şi romani păreau a considera untul mai degrabă ca un aliment potrivit pentru barbarii din nord. Astfel, una dintre piesele poetului comic Anaxandrides îi numeşte pe traci „boutyrophagoi”, adică „mâncători de unt”. Numele era, fără îndoială, peiorativ, fiind clar că greco-romanii socoteau untul ca fiind nedemn de mesele celor civilizaţi.
Plinius cel Bătrân întăreşte această presupunere, căci în Istoria naturală el vorbeşte despre unt, în mod condescendent, ca fiind „cel mai delicat dintre alimentele naţiunilor barbare”; îi face chiar favoarea de a-i descrie proprietăţile medicale.
Mai târziu, fizicianul Galen a descris şi el untul, dar doar ca agent medical. Încă o dată era nedemn de bucatele lumii civilizate.

Este probabil că multe dintre referirile la unt provenite din textele antice ale Orientului Apropiat se referă, de fapt, la ghee. Ghee este menţionat ca un articol tipic pentru comerţul desfăşurat în secolul I, în Marea Arabiei, iar geograful roman Strabon îl descrie ca articol comercial în Arabia şi Sudan.
În India ghee era simbolul purităţii şi era oferit, încă de acum 3.000 de ani, ca ofrandă zeilor, în special lui Agni, zeul hindus al focului. Referiri la natura sacră a ghee-ului apar de numeroase ori în „Rig veda”, între anii 1500-1200 î.H. Povestea copilului Krişna, care fură unt, este şi astăzi una dintre cele mai populare poveşti pentru copii din India. De mii de ani ghee este în India atât aliment, grăsime de bază în bucătărie, cât şi combustibil pentru lămpile sacre, în special la ritualurile legate de înmormântare.

După căderea Imperiului Roman, pe durata celei mai mari părţi din Evul Mediu, untul a fost un aliment comun, cu o reputaţie nu tocmai bună şi era consumat, prin urmare, mai mult de clasele inferioare. Încetul cu încetul a fost adoptat şi de clasele superioare, mai ales după ce în secolul al XVI-lea Biserica romano-catolică a permis consumul său în timpul postului mare.
De pildă, turnul Untului, al Catedralei din Rouen, a fost ridicat în secolul al XVI-lea, atunci când arhiepiscopul Georges d’Amboise a autorizat pe perioada postului mare arderea untului în locul uleiului, acesta fiind o comoditate extrem de puţin disponibilă, şi deci foarte scumpă.

Pâinea şi untul au devenit populare în clasele superioare ale societăţii, mai ales în Anglia, unde era folosit şi ca sos, fiind topit şi turnat peste carne sau legume.
Climatul rece din nordul Europei permite păstrarea untului pe perioade de timp lungi, fără să se strice. Scandinavia are cea mai veche tradiţie europeană a fabricării untului, datând cel puţin din secolul al XII-lea. Untul scandinav era un articol de comerţ important. Germanii trimiteau corăbii la Bergen, în Norvegia, şi schimbau încărcătura lor de vin pentru unt şi peşte uscat.
Este interesant faptul că regii scandinavi considerau această practică jignitoare, iar în 1186 au interzis germanilor acest gen de comerţ. Se pare că untul era socotit în nordul Europei un aliment preţios, chiar mai valoros decât vinul. Total diferită această atitudine faţă de cea a mediteraneenilor, dar, nu uitaţi, ne aflăm în altă climă şi pe un pământ cu altfel de resurse; ca atare, necesităţile po39ţiei erau cu totul altele.
Către sfârşitul secolului al XIII-lea, printre numeroasele mărfuri importate în Belgia din alte 34 de ţări (să mai creadă cineva că Evul Mediu a fost doar un „ev întunecat”; comerţul, cel puţin, părea foarte dinamic şi dezvoltat), Norvegia era singura care figura ca exportator de unt. În secolul următor untul a început să fie exportat şi de Suedia. Se poate spune, pe drept cuvânt, că producerea untului în nordul şi mijlocul Europei se datorează scandinavilor.

Una dintre descoperirile făcute cel mai des în siturile arheologice din Irlanda sunt butoiaşele de unt îngropate în turbării. Norvegienii, suedezii, finlandezii, islandezii şi scoţienii procedau asemănător: aromatizau untul din plin cu usturoi şi îl îndesau în putineie din lemn, pe care le îngropau ani de zile în turbării. Aceşti ani erau mulţi la număr, din moment ce oamenii plantau arbori ca să marcheze locul respectiv. Cu cât untul era mai mult timp îngropat, cu atât se făcea mai delicios. Un alt avantaj al îngropării era, fără îndoială, faptul că untul era protejat de hoţi şi de soldaţii inamici, pe timp de război.

Cele mai multe situri arheologice irlandeze datează din secolele al VII-lea şi al VIII-lea. Deşi unele surse susţin că turba făcea ca untul să capete o culoare roşie, putineiele de la „Irish National Museum” conţin o substanţă brânzoasă de culoare gri, parţial întărită, deloc asemănătoare cu untul, păstrată excelent datorită climei reci şi a proprietăţilor antiseptice, anaerobice şi acide ale turbei. Păstrarea pe perioade îndelungate de timp avea şi un efect asemănător maturării pe care o suferă brânza.
Se crede că pactica îngropării untului a încetat în Irlanda abia în secolul al XVIII-la.

Alte metode ale păstrării untului sunt menţionate de diverse surse. În alte părţi din Europa untul era învelit în foi de varză, sau în diverse alte verdeţuri proaspete, încă acoperite de roua dimineţii. În Africa Centrală, de pildă, untul era învelit în frunze şi apoi acoperit cu bălegar de vacă; acesta, prin uscare se strângea şi oferea protecţie faţă de pătrunderea aerului. Nu foarte apetisant pentru un occidental, dar încă o dată, comportamenul culinar este condiţionat de necesităţi, iar acestea sunt dictate de climă şi resurse.

Prepararea tradiţională a untului
În România, ca şi în alte ţări, mai există locuri unde untul se prepară în mod tradiţional, ca acum câteva sute de ani, adică direct prin smântânirea naturală a laptelui. Se obţine ceea ce este numit „unt ţărănesc”, adică un unt cu conţinut ridicat de apă, cu gust uşor acrişor şi cu o conservabilitate redusă.

Smântâna se bate într-un vas numit putinei, care seamănă oarecum cu un butoiaş înalt cam de 70-75 cm, cu formă tronconică, mai lată la bază. Putineiul este dotat cu un capac, tot din lemn.
Bătătorul de unt este format dintr-un disc cu orificii şi o tijă. Baterea trebuie să se facă ritmic şi uniform, cu o cadenţă infernală, de circa 100 de bătăi pe minut. Dat fiind că durata procesului de separare a untului este de circa 20-30 de minute, baterea smântânii cere un efort susţinut, care se termină doar atunci când la suprafaţa smântânii încep să apară aglomerări de unt de diferite dimensiuni. Aceste aglomerări pot varia ca dimensiune de la cea a unui bob de orez, până la ce a unei măsline, sau chiar a unei nuci.
Untul este cules cu o lingură mare şi adunat într-un vas smălţuit. Acolo este frământat cu lingura, ca să se elimine excesul de lichid, numit zară.

După eliminerea zarei untul este spălat în mai multe ape. Apa trebuie neapărat să fie rece (temperatura ei variază între 10 şi 14 °C). În timpul spălării untul este frământat permanent, până ce apa curge limpede.
Untul ţărănesc are un conţinut mare de apă, circa 30-40% şi mai puţine grăsimi decât untul standard, de calitate superioară. De asemenea, şi gustul său este mai slab, cu un uşor accent acrişor. Din cauza apei, are şi o durată de conservate mai redusă; ca atare, trebuie păstrat doar la rece şi consunat cât mai repede posibil.
La prima vedere, deci, este o metodă absolut incomodă şi care duce la obţinerea unui produs destul de slab calitativ. Nu cred că acest „unt ţărănesc” este o binecuvântare nici folosit ca grăsime pentru gătit, nici pentru tartinare şi nici pentru pentru prăjituri.
Totuşi.. cred că a prepara astfel untul îţi poate da o mare satisfacţie, ca atunci când faci pâine în casă. Nu merită să o faci des, dar îţi dă o senzaţie inegalabilă. Te face să te simţi mai aproape de… ei bine, de multe lucruri: de tradiţii, de bucătăria românească, de modul artizanal de a produce lucruri etc.

Prepararea industrială
Ca şi Irlanda, Franţa a devenit cunoscută pentru untul său, mai ales cel fabricat în Normandia şi Bretania. Pe la 1860 untul a devenit atât de po39r, încât împăratul Napoleon al III-lea a oferit un premiu în bani celui care putea inventa un substitut ieftin pentru untul a cărui aprovizionare şi disponibilitate nu reuşea să satisfacă cererea imensă. Un chimist francez a cîştigat premiul, în 1869, propunînd invenţia margarinei. Prima margarină a fost preparată din seu de vită aromatizat cu lapte; margarina vegetală a apărut abia după descoperirea uleiurilor hidrogenate, pe la 1900.

În secolul al XIX-lea cea mai mare parte a untului era produs manual, la ferme. Primele fabrici de unt au apărut în Statele Unite pe la 1860, după ce cu vreo 10 ani înainte apăruseră primele fabrici de brânză.
La 1870 separatorul centrifugal de smântână a fost introdus şi marketat cu succes de inginerul suedez Carl Gustaf Patrik de Laval. Această maşină a rapidizat enorm procedura, eliminând etapa lentă, de ridicare naturală a smântânii la suprafaţa laptelui. Iniţial, laptele trimis fabricilor de unt era integral, iar separarea smântânii avea loc acolo. Curând, când tehnologia separatorului a devenit ieftină şi accesibilă, separarea se făcea la ferme, şi doar smântâna era trimisă la fabrici, ceea ce reducea cheltuielile de transport. Pe la 1900 mai mult de jumătate din untul produs în SUA provenea de la fabrici. Europa a urmat rapid aceleaşi etape.

Producerea industrială a untului este un proces complex, supus astăzi unor regulamente şi legislaţii foarte stricte. Laptele şi smântâna conţin grăsime sub formă de globule microscopice. Aceste globule sunt înconjurate de membrane compuse din proteine şi acizi graşi, care împiedică unirea grăsimii din lapte într-o masă mare, compactă.
Untul se obţine prin agitarea smântânii, fapt ce distruge aceste membrane şi permite grăsimilor să se compacteze, separându-se de ceilalţi compuşi ai smântânii. Variante ale acestei metode produc unt de consistenţe diferite. De obicei untul conţine grăsimi în trei forme diferite: grăsimi libere, cristale de grăsimi şi globule de grăsimi, încă înconjurate de membrane. Proporţia acestor tipuri de grăsimi dă consistenţa finală a untului. De pildă, untul cu mai multe cristale este mai tare decât cel dominat de grăsimi libere.

Untul comercial are circa 82% grăsimi şi 15% apă; untul preparat tradiţional poate avea însă 65% grăsimi şi 30% apă. Grăsimile sunt formate din esteri şi acizi graşi saturaţi: trigliceridă şi trei grupe principale de acizi graşi. Untul râncezeşte când lanţurile de molecule ale acizilor graşi se rup în componenţi mai mici, cum sunt acidul butiric şi diacetilul.

În secolul al XX-lea consumul de unt pe cap de locuitor a scăzut în Europa, în parte din cauza popularităţii crescute a margarinei, mai ieftină şi, până de curând, percepută ca fiind mai sănătoasă.

Astăzi India produce şi consumă unt mai mult decât orice altă naţiune; ea alocă fabricării untului mai mult de jumătate din producţia sa de lapte. Acum 10 ani India producea deja 84 de milioane de tone de lapte, în majoritate provenit de la bivoliţe. Cantitatea de unt produsă astăzi depăşeşte 1.700.000 de tone, şi este în cea mai mare parte consumată local.

Depozitare şi utilizări culinare
Untul se înmoaie şi devine tartinabil la o temperatură mult mai mare decât cea din frigidere. Compartimentul pentru unt, prezent în multe tipuri de frigidere, deşi este unul dintre compartimentele cele mai calde de acolo, face ca untul să fie, totuşi, foarte tare. De curând au apărut frigidere cu „condiţionator de unt”, un compartiment prevăzut un un mic încălzitor, care este mult mai cald faţă de restul frigiderului - dar tot mai rece decât temperatura camerei.
Păstrarea untului bine împachetat întârzie râncezirea, care se datorează expunerii la aer şi lumină, şi îl fereşte de mirosurile din frigider. Untul bine ambalat se poate păstra în frigider chiar şi câteva luni.

Untul moale poate fi condimentat cu mirodenii, verdeţuri sau alte arome, obţinându-se ceea ce se numeşte „unt compozit”. Acest tip de unt poate fi tartinat, sau răcit, feliat şi aşezat peste alimente fierbinţi, ca să se topească şi să formeze un sos.
Unturile compozite îndulcite pot fi servite ca desert.

Untul topit joacă un rol important în prepararea de sosuri, mai ales în bucătăria franceză. „Beurre noisette” şi „beurre noir” sunt sosuri preparate din unt topit, gătit până ce solidele din lapte şi zahărul s-au caramelizat, obţinând o culoare brună; aceste sosuri sunt finisate de obicei prin adaus de oţet sau suc de lămâie.
Sosurile olandez şi béarnez sunt emulsii de gălbenuş de ou şi unt topit; sunt, în esenţă, maioneze preparate cu unt în loc de ulei. Aceste sosuri sunt stabilizate cu emulsifianţii puternici din gălbenuşul de ou, dar şi untul însuşi conţine destui emulsifianţi - mai ales resturi de membrane ale globulelor de grăsime - ca să formeze emulsii de unul singur.
„Beurre blanc” este preparat bătând untul într-o reducţie de oţet şi vin şi formând o emulsie cu textura unei smântâni groase. „Beurre monté” este topit, dar este tot o emulsie de unt. Şi-a căpătat numele de la practica de a „monta” un sos cu unt: se bate untul rece în orice sos pe bază de apă, la sfârşitul gătitului, ceea ce dă sosului corpolenţă şi luciu, ca şi gust de unt.

Untul este folosit şi la gătit, deşi solidele din el ard la temperaturi în jur de 150 °C, nepotrivite pentru majoritatea metodelor. Punctul de ardere al grăsimilor din unt este undeva în jur de 200 °C, aşa că untul clarificat, sau ghee, este foarte potrivit pentru prăjire. Ghee este folosit ca grăsime pentru gătit în India, unde mulţi evită grăsimile animale din motive culturale sau religioase.

Untul clarificat se foloseşte şi în Maroc, unde „smen”, un unt clarificat condimentat, este îngropat în pământ şi învechit câîteva luni, sau chiar ani.
Untul de iac este po39r în Tibet, unde „tsampa”, făină de ovăz amestecată cu unt de iac, este un aliment de bază.
Untul de ceai este consumat în regiunile himalayene din Tibet, Bhutan, Nepal şi India. Constă din ceai, servit alături de unt de iac intens aromat şi sărat.
În Africa şi Asia untul este preparat şi din lapte acru, nu doar din smântână. Este nevoie de câteva ore de batere pentru a produce particule de unt din laptele fermentat.

Untul joacă un rol important şi în patiserie, unde este folosit în mod similar altor grăsimi, ca seu, untură şi şortening; are însă avantajul că gustul său se completează mai bine cu ingredientele dulci.

Multe aluaturi de patiserie şi de chec sunt dospite, cel puţin în parte, prin alifierea untului cu zahăr, ceea ce introduce bule de aer în aluat. Aceste bule mici expandează la cald (în timpul coacerii) şi aerează aluatul.

Nutriţie
Deşi untul este consumat mai ales pentru gust, este şi un produs bogat în vitamine şi minerale, nu doar în grăsimi. O bucată de 100 g unt conţine circa 700 kcal, 0,9 g proteine, 0,1 g carbohidraţi, 0,1 g zahăr, 16,3 g apă, 220 mg colesterol, 2,4 mg vitamină E, 25 mg calciu, 25 mg fosfor, 570 mg sodiu, 1mg vitamina A

Se pare că untul este benefic pentru glandele tiroidă şi adrenală. Are excelente proprietăţi antifungice şi anti cancerigene. Studiile arată că mai este favorabil şi creşterii musculare, şi că inhibă apariţia şi dezvoltarea cariilor.
Poate fi consumat, în cantităţi moderate, de cei care au intoleranţă la lactoză, căci untul conţine doar cantităţi foarte mici din această substanţă.
Se pare că lecitina din unt este esenţială pentru metabolizarea colestrolului. Acidul linoleic (omega-6) din unt ajută imunitatea organismului. Tot untul previne decalcifierea şi ajută la absorbţia mineralelor.

Untul conţine şi acid arahdonic, vital pentru funcţionarea celulelor şi a creierului. Tot el, prin cantităţile importante de vitamină A şi D, ajmută la absorbţia calciului în organism.

În final, din nou câteva cuvinte despre prietenii noştri, nutriţioniştii. Şi ajungem din nou la refrenul „astăzi este laie, mâine este bălaie”. Deşi pe seama untului, bogat în grăsimi saturate şi colesterol, au fost puse bolile de inimă, care au proliferat în ultimii 50 de ani, studiile mai recente sugerează contrariul… din nou. Am mai vorbit despre aceste întoarceri cu 180 ° şi în cazul cărnii de porc, şi al ouălor, şi al uleiului de cocos, şi al celui de muştar.
Unele studii recente (şi dacă tot trebuie să cred în nişte studii, prefer să cred în cele optimiste) spun că untul chiar ar fi favorabil sănătăţii inimii, căci conţine antioxidanţi şi lecitină (termen generic, care denumeşte un grup de grăsimi din ţesuturile animale şi vegetale, compus din acid fosforic, colină, acizi graşi, glicerol, glicolipide, trigliceride şi fosfolipide) aceştia ajutând la metabolizarea colesterolului.

Să mâncăm, sau să nu mâncăm unt?
Eu nu vă pot da sfaturi cum şi ce anume să mâncaţi. Nu am calitatea şi experienţa necesare pentru acest lucru. Dacă aş avea studii de specialitate aş face-o, dar cu mare prudenţă, căci informaţiile mi-ar parveni din studiile efectuate doar în câteva laboratoare, bine dotate pentru cercetare, care sunt finanţate, cel mai adesea, din fonduri provenite de la cei care au interese în domeniul alimentar şi farmaceutic. Acest lucru nu mă face să am o mare încredere în obiectivitatea lor. În plus, domeniul nutriţiei (ca multe altele) se află abia la primii paşi. Chiar şi fără interese oculte, tot ar exista greşeli şi confuzie.

Eu, unul, folosesc unt. Întotdeauna cumpăr unt cu 82% grăsime - adică unt de cea mai bună calitate, cu conţinut de apă cât mai mic - şi ghee. Când prăjesc în unt îl diluez cu ulei rafinat (cel mai adesea de arahide, sâmburi de struguri şi floarea-soarelui), ca să păstrez ceva din gustul său, dar şi ca să obţin o mixtură care nu arde sub 200 °C şi care să-mi permită, deci, să prăjesc fără a dezvolta compuşi toxici.
Îl mănânc întins pe pâine, dar rar. Nu fac prea des prăjituri, tarte, torturi şi aluaturi, dar atunci când le fac folosesc unt fără nicio restricţie.
Nu cred că ne face rău dacă este consumat în cantităţi modice şi cu frecvenţă rezonabilă. Pe de altă parte, nu m-aş mira ca oricând să apară o altă „teorie fundamentată ştiinţific” care să-l demaşte ca fiind cel mai „nesănătos aliment”… sau dimpotrivă.



http://www.reteteleluradu.ro

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
01-10-2011, 02:47 PM
Post: #107
RE: CURIOZITATI CULINARE
Cel mai mare banchet din istorie.


Unul dintre cele mai grandioase banchete din istorie a fost cel oferit de regele Asurnasirpal al II-lea al Asiriei, in jurul anului 870 i.Hr., cu ocazia inaugurarii unei noi capitale, la Nimrud. Potrivit unor dovezi oficiale, la petrecere au participat 69.574 de oameni si li s-au servit in total 10.000 de vaci, 1000 de vitei, 10.000 de oi, 15.000 de miei, 1.000 de miei de lapte, 500 de gazele, 1000 de rate, 1000 de gaste, 20.000 de porumbei, 12.000 de alte pasari mici, 10.000 de pesti, 10.000 de jerboa (un fel de rozator mic) si 10.000 de oua. Ca si bautura regele a oferit 10.000 de cani de bere si 10.000 de burdufuri de vin.

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
01-11-2011, 09:35 PM (This post was last modified: 01-11-2011 09:48 PM by anuk.)
Post: #108
RE: CURIOZITATI CULINARE
Cele mai ciudate baruri si restaurante din lume


Giger Bar, Chur&Chateau St. Germain, Elvetia: Inspirat din opera graficianului HR Giger, "parintele" creaturii din seria de filme "Alien", barul este intunecat si poate parea neprimitor. O aventura este si simpla asezare pe scaun, pentru ca impresia este ca te-ai asezat in poala unui monstru lipicios.

[Image: 01-giger-bar.jpg]


[Image: 02-giger-bar.jpg]


[Image: 03-giger-bar.jpg]

[Image: 04-giger-bar.jpg]

[Image: 05-giger-bar.jpg]



Le Refuge Des Fondues, Paris,Franta: Le Refuge Des Fondues din Paris este un loc stramt care are peretii acoperiti cu graffiti si toti cei care mananca aici adauga un desen. In restaurant poti comanda doar foundue iar clientii se pot aseza la doar doua mese, e drept ca foarte lungi.

[Image: 02-le-refuge-des-fondues.jpg]

[Image: 04-le-refuge-des-fondues.jpg]



Hobbit House, Manila, Filipine: Inca un bar tematic, de data aceasta inspirat din opera lui JRR Tolkien. SE promoveaza drept singurul bar din lume detinut si operat de hobbiti, de fapt o echipa de pitici Decorul este rustic si incantator, cu mese de lemn si fete de masa inflorate. Renumit pentru muzica live din fiecare seara.

[Image: 09-hobbit-house.jpg]
[Image: hobit-2.jpg]


[Image: hobitt.jpg]

Nasa, Bangalore, India: Barul Nasa din Bangalore India are ca tema spatiul cosmic. Un bar in forma de naveta spatiala, jocuri de lumini, mese in forma de rachete si tablouri cu imagini ale pamantului vazut din spatiu. Personalul este imbracat in costume spatiale.

[Image: nasa-bangalore-05.jpg]

Red Sea Star, Eilat, Israel: Nivelul inferior se afla la cinci metri sub nivelul Marii Rosii. Restaurantul pare a fi desprins din desenele animate cu Micuta Sirena, cu scaune in forma de meduza si corpuri de iluminat in forma de stea de mare.

[Image: red-sea-star-01.jpg]

[Image: red-sea-star-02.jpg]


[Image: red-sea-star-03.jpg]

Albatross, Tokyo, Japonia: Barul Albatross din capitala Japoniei se gaseste pe Shomben Yokocho (Aleea Pipi, pentru ca barurile au o singura toaleta comuna) Este atat de mic incat nu incap mai mult de zece persoane, desi barul este situat pe trei niveluri si include si o galerie de arta.
[Image: 01-albatross.jpg]

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
[-] The following 1 user says Thank You to anuk for this post:
mod1
01-14-2011, 08:20 PM
Post: #109
RE: CURIOZITATI CULINARE
Cartofii - de la ura la veneratie .


Inchipuiti-va o dieta din care lipsesc cartofii, rosiile, ardeii grasi, dovleacul, porumbul, cafeaua, ardeii iuti, citricele. Asa se manca in Europa inainte de descoperirea Americii, de unde au fost aduse si aclimatizate. Aceste ingrediente nu s-au lasat insa usor asimilate. Chiar si banalul cartof a trecut prin multe aventuri pana ce a fost acceptat.

Un platou inalt in muntii Anzi din America de Sud este locul de nastere al cartofului alb, numit astazi „irlandez”. Platoul, cunoscut de noi sub numele de Titicaca, se intinde pe teritoriul statelor Peru si Bolivia. Indienii Aymara si incasii au dezvoltata mai mult de 100 de varietati de cartofi pe care ii cultivau la inaltimi mai mari de 3000 m si care erau baza alimentatiei lor.

In ruinele antice din Peru si Chile, arheologii au gasit ramasite de cartofi datate din sec. V i.H. Incasii ii cultivau, ii mancau si chiar ii adorau. Adesea, cosuri sigilate, pline cu cartofi, erau ingropate ca rezerva pentru anii de foamete; in caz de razboi, ii uscau si formau proviziile carate in expeditii in care erau mancati ca atare, sau inmuiati in sosul mancarurilor. Cartofii vechilor incasi aveau coaja de culoare rosu-inchis, iar miezul galben. Incasii ii numeau „papas”, asa cum sunt numiti si astazi in Peru. Mai jos este redat un fragment dintr-o rugaciune incasa: „ O, creatorule! Tu, care ai dat viata tuturor lucrurilor si ai facut ca oamenii sa traiasca si sa se inmulteasca, inmulteste si fructele pamantului, cartofii si alta hrana pe care ai creat-o, ca sa nu mai suferim de foame si mizerie.”

1540 – Primul european care a vazut cartofi a fost Pedro de Cieza de Leon (1518 – 1560), conchistador spaniol si istoric, care a scris despre cartof in opera sa, „Peru - Descoperire si cucerire”, in 1540: „In vecinatatea orasului Quito, locuitorii isi potolesc foamea cu cartofi care sunt niste radacini asemanatoare tuberculilor, acoperiti de o coaja mai mult sau mai putin tare. Fierti sunt precum castanele coapte; oamenii ii usuca la soare si ii conserva astfel pentru o folosire ulterioara. Cartofii uscati se numesc chuno.”

1565 – Exploratorul spaniol Gonzalo Jimenez de Quesada (1499 – 1579) a dus cartoful in Spania, in locul aurului pe care il cautase zadarnic. Spaniolii au crezut ca au de-a face cu un fel de trufe si i-au numit „tartuffo”. A devenit insa rapid hrana de baza pe corabiile spaniole, caci marinarii au observat ca cei care mananca papas (cartofi) nu se imbolnavesc de scorbut. Dupa Spania, cartoful s-a raspandit in Tarile de Jos si Elvetia.

1588 – O legenda irlandeza spune ca vasele Armadei spaniola, esuate pe coastele irlandeze, erau incarcate cu cartofi.

1589 - Sir Walter Raleigh (1552-1618), exploratorul si istoricul britanic cunoscut pentru expeditiile sale in America, a fost primul care a adus cartoful i irlanda si l-a plantat pe solul irlandez, la Myrtle Grove, Youghal, langa Cork. Legenda spune ca a facut cadou planta reginei Elisabeta (1533-1603). Nobilimea locala a fost invitata la un banchet regal dat in onoarea cartofului. Din nefericire, bucatarii, total nestiutori, au aruncat tuberculii plantei si au adus la masa regala doar tulpinile si frunzele fierte (care sunt toxice), ceea ce a imbolnavit pe data toti mesenii. Cartofii au fost imediat alungati de la curtea regala.

1597 – John Gerard (1545 – 1612), un autor britanic, gradinar pasionat si colectionar de plante rare, a primit radacini de cartofi din Virginia si a reusit sa cultive cartofi in propria gradina. In cartea sa „The Herbal” a scris: „Cartoful din Virginia are radacini viguroase cu care se agata de pamant. Radacina este groasa, mare si tuberoasa; forma sa nu difera foarte mult de cea a cartofului dulce: unele sunt rotunde, altele ovale, unele mai lungi si altele mai scurte. Cartoful creste in mod spontan in America unde, dupa cum a spus Clunius, a fost descoperit; de acolo am primit recent aceste radacini care cresc si prospera in gradina mea de parca s-ar afla in tara lor de origine.”

Cartoful a fost raspandit in Italia si Anglia de pe la 1585, in Belgia si Germania de la 1587, in Austria din 1588, iar in Franta din 1600. Oriunde a ajuns in Europa, cartoful a fost considerat ciudat, otravitor si aducator de rele. In Franta, ca peste tot de altfel, cartoful a fost acuzat de aparitia leprei, sifilisului, scrofulelor, sterilitatii, sexualitatii exacerbate si de distrugerea solului acolo unde era cultivat. Atat de mare era opozitia fata de cartof, incat un edict scos in orasul francez Besancon spunea: „Este interzisa, sub pedeapsa cu amenda, cultivarea infamului cartof ce cauzeaza lepra.”

1719 – Cartofii au fost introdusi in Statele Unite dupa 1600. Nu au fost cultivati pe scara larga pana in 1719, cand au fost plantati in Londonderry, New Hampshire, de emigrantii scotieni si irlandezi; de acolo s-a raspandit pe intreg continentul nord american. Cca. 1750 – Cartoful este introdus in Irlanda unde a a inceput sa fie cultivat pe scara larga. La sfarsitul secolului, cartofii aduceau peste 80% din necesarul de calorii al populatiei. Un adult consuma, in medie, 10 cartofi pe zi. Mai mult, erau folositi si pentru a hrani animalele si pasarile, cu ajutorul carora isi completau dieta cu oua, branzeturi si carne.

1771 - Antoine-Augustin Parmentier (1737-1813), un botanist si chimist militar francez, a castigat un concurs sponsorizat de Academia din Besancon cu tema gasirii unei hrane „capabile sa micsoreze calamitatile foametei”, cu studiile sale despre cartof. Conform datelor istorice, Parmentier a fost facut prizonier de catre prusaci de nu mai putin de 5 ori in timpul Razboiului de 7 ani (1756-1763) si a fost obligat sa supravietuiasca doar mancand cartofi. De asemenea, a participat la mese la care felurile principale erau preparate din cartofi. Multe mancaruri frantuzesti cu cartofi ii poarta astazi numele. In 1785, Parmentier il convinge pe Ludovic al XVI-lea, regele Frantei, sa incurajeze cultivarea cartofului. Regele l-a lasat sa cultive o suprafata nefolosita, in afara Parisului, pazita cu strasnicie de trupe inarmate. Acest lucru a starnit curiozitatea publicului care a hotarat ca trebuie sa fie ceva de mare valoare daca este atat de bine pazit. Intr-o noapte, Parmentier a dat soldatiloe o permisie, lucru de care au profitat fermierii locali care au intrat pe furis in campul cultivat si au furat plante pe care apoi le-au replantat pe propriul pamant. Astfel s-a raspandit cultivarea cartofului. Se spune ca Maria Antoaneta (1755-1793), regina Frantei, maritata cu Ludovic al XVI-lea, isi impodobea adesea parul cu flori de cartof, moda care s-a raspandit la intreaga protipendada.

1774 – Taranii rusi au refuzat sa aiba de-a face cu cartofii pana la mijlocul secolului al XVII-lea. Friedriech cel Mare (1712-1786) a trimis in dar cartofi taranilor infometati in timpul marii foamete din 1774, dar acestia au refuzat sa-i manance pana ce au fost trimisi soldati care sa-i oblige sa se hraneasca.

1836 – Desi cresc pe tot cuprinsul Statelor Unite, statul Idaho este cel al carui nume este asociat cel mai adesea cu cartofii. Primii cartofi din Idaho au fost plantati de un misionar presbiterian, Henry Harmon Spalding (1804-1874). Spalding a intemeiat o misiune in incercarea de a aduce crestinismul in printre indieni. A vrut sa le demonstreze ca se pot hrani din agricultura, nu doar din cules, pescuit si vanat. Prima sa recolta a fost un esec, dar in al doilea an recolta a fost buna.

1845-1849 – „Marea foamete” din Irlanda a fost cauzata de compromiterea recoltei de cartofi din cauza bolilor si a ploilor in exces. Aproape un milion de oameni au murit de foame si alte sute de mii de familii au emigrat pentru ca nu-si puteau asigura minimul necesar supravietuirii. Orasele erau pustii si toate magazinele inchise. Numai spre SUA si Australia s-au imbarcat mai mult de 1.500.000 de irlandezi. In doar cativa ani, populatia Irlandei a scazut sub jumatate, de la 9 milioane la mai putin de 4.

1850 – Majoritatea americanilor considera cartoful a fi mai mult un nutret pentru animale, decat hrana pentru oameni.

1872 – Cartoful Russet Burbank a fost obtinut de horticultorul Luther Burbank (1849-1926), care, incercand sa imbunatateasca cartoful irlandez, a obtinut un hibrid mai rezistent la boli. Acesta a fost introdus in Irlanda, pentru a combate foametea.

Incepand cu secolul al XX-lea, cartoful s-a raspandit practic pe tot globul si a devenit un ingredient de baza in alimentatia unei mari parti a omenirii.


http://www.reteteleluiradu.ro

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
[-] The following 1 user says Thank You to anuk for this post:
mod1
01-16-2011, 03:30 PM
Post: #110
RE: CURIOZITATI CULINARE
Inainte de a posta vreau sa va povestesc ceva:

Adolescanta,fata de provincie nescoasa in lume,plec la Bucuresti si culmea am si o prima intalnire cu un june,bucurestean ,evident 04: Venita de pe drum ,obosita,flamanda ,junele amabil,propune sa mergem sa mancam ceva .Ok ! si mergem ,unde credeti oare ?la restaurantul Berlin (oare mai functioneaza ?) era pt prima oara cand intram intrun restaurant si nu orice restaurant,asa ca...intelegeti reactia mea ,timorata nevoie mareRofl chelneri scrobiti,masa impecabila incarcata cu tacamuri necunoscute mie 04: ce sa va spun ,panica totala.Moarta de foame ,nestiind pe ce tacam sa pun mana ,asteptam sa incepa el,el...politicos ,de ,sa faca o buna impresie buna ,astepta sa incep eu si....uitasem sa va spun ,nici nu aveam cum sa vad cum procedeaza alti meseni ca eram cu spatele la sala Rofl tot politetea bat-o vina 09 nu vreti sa stiti continuarea 04:

Acum ,intelegeti de ce m-am bucurat teribil cand am gasit acest material pe care il postez?
Rofl

Bunele maniere la masa.


Unul dintre motivele pentru care ma simt stingher intr-un restaurant elegant este teama de a nu face vreo gafa la masa: sa folosesc gresit vreun tacam, sa torn aiurea vreun sos, sa nu stiu sa tai vreun fruct etc. Nu stiu cati dintre noi au invatat toate aceste amanunte de eticheta culinara la mama acasa. Eu unul nu. M-am gandit ca un ghid al bunelor maniere la masa ar fi util si ne-ar mai scapa de stress in unele situatii.

ANTREURI

Anghinare
Acest “ciuline comestibil” se serveste umplut sau simplu, de obicei cu unt cald, sos hollandaise, maioneza sau vinegreta. Rupeti cu mana o foaie din anghinare, si scoateti cu dintii pulpa comestibila (tineti de varful ascutit si muscati din partea carnoasa).
Daca anghinarea este insotita de unt cu lamaie sau de vinegreta, se inmoaie partea de la baza frunzei in sos, apoi se musca rapid din ea, ca sa nu se scurga sosul.
Daca e vorba de un sos mai consistent, frunza se poate folosi ca o lingurita. Daca anghinarea este umpluta, se rupe o frunza si umplutura se intinde pe ea cu cutitul.
Frunzele mai subtiri din interior se arunca. Puteti folosi furculita in mana stanga pentru a tine anghinarea pe farfurie, in timp ce cu mana dreapta rupeti frunzele. Astfel ajungeti la centrul violet al anghinarei, care nu se mananca. Dupa ce il scoateti, ramaneti cu “inima”, partea cea mai buna a acestei legume. Inima se poate taia in bucati si manca pur si simplu, sau se poate inmuia in sosul servit alaturi.

Caviar
Daca este servit intr-un bol sau castron, cu o lingura alaturi, luati caviarul cu lingura si puneti-l in propria farfurie. Pe masura ce sunt aduse la masa, folositi lingura de servit si puneti in propria farfurie cantitati mici de ceapa tocata, felii de lamaie si feliute de paine prajita.
Puneti cu cutitul unt si caviar pe painea prajita (sau biscuit), apoi mancati cu mana.
Daca sunteti la o receptie, si se servesc tartine cu caviar de pe tavi, pur si simplu luati una cu mana si mancati-o.

Branza
Ca antreu, branza se intinde pe paine prajita sau biscuit, cu cutitul care insoteste fiecare fel.
Cand branza se serveste cu salata, o puteti intinde pe paine sau pe biscuit fie cu furculita, fie cu cutitul. Alternativa este sa puneti cu furculita o bucata de branza pe farfurie, si sa o mancati cu o frunza de salata verde. Branzele moi, cum ar fi Brie sau Camembert, se intind intotdeauna cu cutitul de salata sau de unt.
Branzele de desert, servite cu fructe, sunt cel mai simplu de mancat: taiati si/sau curatati marul sau para, apoi mancati branza cu furculita, si fructul fie cu furculita, fie cu mana. Se mananca alternativ: o inghititura de branza, una de fruct.

Pate
Pateul poate aparea fie inainte de felul principal, fie odata cu salata, in cursul mesei. Daca este servit la cocktail (sau ca aperitiv), intindeti-l in strat gros pe biscuiti sau felii de paine prajita, care se mananca cu mana. Daca se serveste odata cu salata, poate sosi la masa intr-un bol, sau asezat pe o farfurie, in forma de inel. In acest caz, luati o felie, sau puneti o lingura in farfuria proprie, impreuna cu un biscuite sau o felie de paine prajita.
Pregatiti-va cu cutitul o tartina, pe care o mancati apoi cu mana. Deseori alaturi de pateu se servesc castraveciori acri; acestia se mananca cu furculita.

Cocktail de creveti
Daca vi se servesc creveti de dimensiuni mari intr-un pahar cu picior, se infige furculita in ei si se musca cate o inghititura, dupa ce inmuiati crevetele in sos.
Este prea greu sa ii taiati cu cutitul in pahar. Daca, in schimb, vi se servesc creveti mari pe farfurie, ii puteti manca taindu-i cu cutitul si folosind furculita.

Supe
Supa se poate servi fie in farfurie de supa (adanca), fie intr-o cana, in functie de tipul de supa si de cat de protocolara e masa.
Supele limpezi se servesc deseori in cani de consommé (mici si cu doua toarte). Puteti testa temperatura supei cu lingura, apoi puteti bea din cana, ridicand-o la gura cu amandoua mainile. Legumele sau taiteii ramasi pe fundul canii se pot manca cu lingura. Bolul de supa-crema (si el tot cu doua toarte) este mai mare decat cana de consommé. Puteti bea supa din bol, sau puteti folosi o lingura. In ambele cazuri, dupa ce ati terminat puneti lingura pe farfuria de dedesubt, la dreapta bolului.
Cand se foloseste o farfurie, luati cu lingura din partea indepartata a farfuriei. Cand ajungeti la fundul farfuriei,o puteti inclina usor, intotdeauna catre interiorul mesei. Cand folositi lingura de supa, sorbiti de pe lateral, si nu bagati niciodata intreaga lingura in gura.
Crutoane sau biscuitii de dimensiuni mici se pot adauga in supa intregi, nu mai mult de 4-5 odata. Biscuitii mari se mananca separat.
Supa nu se soarbe niciodata cu zgomot.

LEGUME
Sparanghel
Daca tulpinile de sparanghel sunt servite deja in sos, mancati-le cu furculita si cutitul, taindu-le in bucati. Daca sunt mari, si trebuie sa le inmuiati singuri in sos, taiati varfurile si mancati-le separat pentru a evita ca sosul sa se scurga.
Puteti lua tulpinile cu mana, dupa care le inmuiati in sos si muscati din ele. Tulpinile mici de sparanghel se mananca numai cu mana.

Rosii cherry
Cu exceptia cazului cand sunt servite in salata, rosiile-cireasa se mananca cu mana. Incercati sa alegeti din cele mici, care incap intregi in gura; nu muscati din ele, pentru ca stropesc.
Daca nu vi s-au servit decat din cele mari, infigeti delicat dintii din fata in coaja rosiei, muscati jumatate din ea, apoi mancati si restul.

Porumb pe cocean
Porumbul pe cocean se va servi probabil numai la mese lipsite de formalism, caz in care poate fi rupt in doua pentru a fi mai usor de manevrat. Cheia este sa nu puneti prea mult unt sau sos dintr-o data.
Daca muscati de-a lungul sau jur-imprejur este o chestiune de preferinta personala; ambele metode sunt bune. Concentrati-va pe numai cateva randuri o data - ungeti cu unt, sarati, mancati - apoi reperati operatiunea. Astfel limitati sansele de a va pata si de a murdari in jur.

Cartofi
Cartofii copti se servesc de obicei deja taiati pe mijloc. Daca nu, sectionati cu cutitul, desfaceti cartoful cu furculita, adaugati unt sau smantana si sare sau piper, putin cate putin. Pe masura ce avansati, puteti manca si coaja, daca doriti.

Salata
In mod traditional, salata se mananca cu furculita. Insa pentru a nu va cadea din furculita, frunzele prea mari trebuiesc taiate. In trecut, pentru aceasta se foloseau numai cutite de otel cu lama vopsita in negru pentru fructe si salate (acidul deteriora otelul). Otelul inoxidabil a schimbat acest lucru.
Salata iceberg se mananca intotdeauna cu furculita si cutitul. Daca salata se serveste impreuna cu felul principal, nu o transferati in propria farfurie. Daca nu se aduc la masa farfurii sau boluri de salata, puneti o portie in farfuria de unt, alaturi de farfuria pentru felul principal.

Pasari
In cazul prepelitelor, porumbeilor, bibilicilor sau oricarei pasari mici, taiati aripile si picioarele, apoi mancati restul corpului cu furculita si cutitul. Nu puneti niciodata mana pe corpul pasarii; puteti insa sa mancati aripile si picioarele cu mana.

Pui de gaina
Incepeti cu jumatate de pui. Separati aripile si picioarele de la incheieturi cu furculita si cutitul. Apoi fixati pulpa (sau pieptul, sau aripa) cu furculita si taiati cu cutitul o bucata cat o inghititura. Nu taiati niciodata mai mult de o bucata.
Daca masa este protocolara, renuntati la carnea pe care nu o puteti curata de pe oase cu furculita si cutitul. Daca masa e mai putin protocolara, puteti manca cu mana oasele mai mici - incercati insa sa folositi o singura mana.

Antricoate
Antricoatele se tin cu furculita si se taie cu cutite ascutite, de friptura. Daca antricotul are o “manecuta” (o bucata de hartie sau de staniol infasurata in jurul osului), va puteti folosi de ea ca sa tineti friptura cu mana stanga in timp ce cu dreapta taiati atent in jurul osului. Nu ridicati niciodata osul cu mana ca sa-l roadeti! Hartia sau staniolul sunt pentru décor, nu o invitatie la lacomie.

Peste
Mai intai taiati capul si coada pestelui cu furculita si cutitul si mutati-le intr-o parte a farfuriei. Apoi inserati varful cutitului pe langa sira spinarii, si despicati pestele de la un cap la altul. In acest moment, aveti trei optiuni: 1) trageti sira spinarii afara; 2) desfaceti pestele ca pe o carte, si scoateti sira spinarii; 3) ridicati fileul de deasupra, mancati-l, apoi scoateti sira spinarii din fileul ramas.
Daca v-a scapat un os, scoateti-l din gura intre degetul mare si aratator.
Marii pasionati de peste mananca uneori si capul, daca pestele e mic.

Picioare de broasca
De obicei, picioarele de broasca se mananca cu mana; cele de dimensiuni mai mari se pot desface de la incheieturi cu furculita si cutitul, inainte de a fi mancate cu mana.

Painea
Eleganta cu care mananca painea este ceea ce distinge un mesean educat, dar puteti trece testul cu brio daca tineti minte ca painea, chiflele sau briosele se rup in doua (sau in bucati mici) inainte de a le unge cu unt si a le manca. Biscuitii mici nu trebuiesc rupti.
Folositi-va propriul cutit pentru unt, si untul din propria farfurie. Painea se unge pe farfurie, sau imediat deasupra ei. Cutitul de unt se tine pe farfurioara speciala, catre marginea ei din dreapta, cu manerul putin iesit in afara, ca sa nu se murdareasca. Painea prajita proaspat si briosele fierbinti se ung imediat cu unt. Grisinele nu trebuiesc neaparat rupte; se pot unge cu unt pe o singura parte.

Finger foods
In traducere literala, “mancare de mancat cu degetele”. De cate ori aveti dubii, uitati-va ce face gazda dumneavoastra. Si tineti minte: cand sunt oferite de pe o tava, aceste aperitive se pun intai in propria farfurie, apoi se baga in gura! Fara teama de a gresi, urmatoarele mancaruri se mananca de obicei cu mana: porumbul fiert, scoicile si stridiile servite in jumatate de cochilie, sandwich-urile mici, ridichiile, telina, maslinele, fursecurile si bomboanele, anumite fructe

Sandwich-uri
Tineti intotdeauna minte ca sandwich-urile mici si tartinele se mananca cu mana, iar cele mari trebuiesc taiate. Orice sandwich cald, servit cu sos, se mananca cu furculita si cutitul.

Midii, stridii si moluste
Pentru moluste si stridii, daca sunt servite crude, in jumatate de carapace, incepeti prin a stoarce zeama de lamaie (tinuta in palma, ca sa nu stropeasca) pe molusca sau stridie - nu in sos. Tinand scoica in farfurie cu mana stanga, extrageti molusca sau stridia, folosind furculita speciala. O puteti inmuia in propriul bol cu sos (desi de multe ori, la mese protocolare, molustele si stridiile se servesc numai cu lamaie), apoi se baga in gura toata bucata, pe molusca sau stridia individuala se mai pot pune hrean sau sos de cocktail. Molustele sau stridiile nu se taie niciodata. Puteti sorbi zeama din cochilie, dar numai in situatii foarte lipsite de protocol; oricum, acest lucru se face cu cat mai multa discretie. In cazul molustelor fierte, ridicati ambele jumatati ale cochiliei deschise (daca cochilia nu se deschide la fiert, nu mancati continutul!). Molusca se scoate afara din cochilie tragand-o de “trompa”. Teaca acesteia se arunca, apoi, tinand molusca de trompa, cufundati-o in bolul de supa, apoi in untul topit, si mancati-o dintr-o inghititura. Toate cochiliile goale se pun pe o alta farfurie. Puteti bea supa din bol, daca doriti. Procedura este in principiu aceeasi pentru midiile fierte, numai ca nu trebuie sa va mai faceti griji pentru trompa si teaca acesteia.
Pentru midiile fierte intr-un sos asemanator cu supa (moules marinières, de exemplu), se ia in mana fiecare cochilie si se extrage midia cu furculita speciala; o alta posibilitate este sa o sorbiti direct din jumatatea ei de cochilie, impreuna cu sucul propriu. Supa ramasa in bol se poate manca inmuind in ea o bucata de paine tinuta in furculita, sau cu lingura, ca o supa obisnuita. Molustele, stridiile, scoicile sau crevetii prajiti se pot taia cu furculita, apoi se mananca. Crevetii (prajiti in stil oriental) pot fi ridicati de codita, inmuiati in sos, apoi se mananca partea de sub codita.

Crabi
Se rupe cate un picior, care se sparge cu spargatorul de nuci. Se scoate carnea cu furculita speciala, se inmoaie in unt topit sau in maioneza, si se mananca.
Cu crabii cu carapace tare, mai intai se rup picioarele cu mana si se suge carnea din ele (cu cat mai putin zgomot posibil). Restul corpului se intoarce pe spate, si carnea se poate scoate cu furculita sau cu o scobitoare.
Clestii de crab serviti ca aperitiv se scot din carapace du degetele, se inmoaie in sos si se sug.
Crabii cu carapace moale se mananca intregi, cu furculita si cutitul.

Homar
Purtati o baveta, sau macar un servet, la gat. Cu mana, rupeti clestii cei mari ai homarului. Folositi un spargator de nuci ca sa deschideti fiecare cleste, apoi scoateti carnea cu furculita speciala, inmuiati-o in sos (unt topit pentru homarii fierbinti, maioneza pentru cei reci), si pofta buna!
Apoi, rupeti coada. Daca a fost deja despicata pe lungime, carnea este usor de scos. Daca nu a fost, rupeti solzii unul cate unul, si scoateti carnea intr-o singura bucata. Aceasta se taie cu cutitul, se inmoaie si se mananca. In ultimul rand, rupeti picioarele si sugeti carnea din ele.

Melci
De obicei, melcii se aduc la masa impreuna cu o pereche de linguri articulate, intre care se prinde cochilia ca sa puteti extrage carnea dinauntru cu furculita speciala. Daca nu exista lingurile, luati cochilia in mana cu ajutorul servetului.
Cand cochiliile s-au mai racit putin, puteti sa sorbiti din ele untul cu usturoi si sucul. Alternativa este sa puneti o bucatica de paine in furculita, si sa o inmuiati in acest suc.

Oua fierte moi
Ouale fierte moi pot aparea la masa intr-un suport special, eventual chiar acoperite cu un “capison”, ca sa se pastreze calde. Dupa ce ati scos capisonul, loviti oul orizontal (in capatul mai ascutit) cu un cutit, tinand suportul cu mana, pana cand coaja se desface. Dati coaja la o parte, puneti-o pe farfurioara, condimentati oul dupa gust, si mancati continutul cu o lingurita.

Sushi
Candva considerat o delicatesa japoneza rara, sushi este acum foarte des intalnit. Se compune din peste crud, desi termenul sushi se refera la felul de mancare in sine, care deseori include orez si legume facute rulou impreuna cu pestele. Sushi exista intr-un mare numar de varietati, printre care include somon, tipar, biban sau macrou.
Se ia cate o bucata, cu betisoarele sau cu mana, se inmoaie in sos de soia si se mananca cu o bucatica de wasabi. Poate fi urmat de o inghititura de sake. Pentru a curata gura intre diferitele tipuri de sushi, puteti mesteca o bucatica de ghimbir murat. De obicei, sushi se comanda in cantitati mici, si se savureaza, nu se inghite pe nemestecate.

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
[-] The following 1 user says Thank You to anuk for this post:
nita
Post Reply 




User(s) browsing this thread: 2 Guest(s)

Contact Us | WWW.PREMONITII.RO | Return to Top | Return to Content | Lite (Archive) Mode | RSS Syndication