Post Reply 
 
Thread Rating:
  • 0 Votes - 0 Average
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
MIT SAU REALITATE ???
07-21-2010, 12:16 PM
Post: #11
RE: MIT SAU REALITATE ???
Strigoii din mitologia românească: întunecata poveste a morţilor-vii

Ce poate fi mai intrigant, inspaimantator si provocator decat o incursiune prin negura straveche a credintelor arhaice româneşti, printre siluetele stravezii si reci ale strigoilor si moroilor, probabil cele mai temute entitati din mitologia noastra? In acest articol, va invitam sa facem impreuna o intoarcere spre zonele crepusculare ale universului magico-religios din satul traditional romanesc. Dincolo de superstitii si irationalul fioros care invaluie controversatul subiect al strigoilor, trebuie sa va pregatiti de surprize de proportii. Cazuistica mortilor vii lasa larg deschise portile mitice prin care cutumele si riturile stramosilor prind viata intr-un mod cu totul si cu totul neasteptat. Bine ati venit in lumea duhurilor rele!


Strigoiul nu-i frate cu moroiul...

...dupa cum ati fi tentati sa credeti la prima vedere; cele doua denumiri trimitand, de fapt, la entitati malefice diferite. Si daca strigoiul nu-i e frate moroiului, moroiul, in schimb, pare mai apropiat statutului de odrasla, de copil al strigoiului, fara a-i fi urmas direct al acestuia. Iar cum "copii" trebuie lasati din politete inainte, voi insista putin asupra diferentelor dintre cele doua tipuri de duhuri malefice far'de odihna.

Deseori, chiar si in anumite regiuni ale Romaniei rurale, se confunda cele doua denumiri. In trecut, studiile de teren efectuate de folcloristi si antropologi au aratat ca sinonimia dintre strigoi si moroi nu este decat partiala. Astfel, in Bucovina si Moldova, cuvantul moroi se foloseste in raport cu strigoii morti numai atunci cand este vorba de copii strigoidizati. Dincolo de Carpati, in majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire in Tara Motilor si in zona Padurenilor din judetul Hunedoara, prin moroi (si forma sa feminina - moroinita -) se inteleg exclusiv vrajitorii (vrajitoarele) care fura laptele si mana vacilor, intr-un exemplu unic de vampirism indreptat impotriva belsugului alimentar adus de animalele domestice. In schimb, in Oltenia si in Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinsi ca daca mortul a fost in viata sa un om cu inima rea, a dusmanit pe rudele sale si s-a purtat aspru si fara mila cu ai lui, atunci - inevitabil - se face moroi.

Conceptul de moroi este autentic romanesc, fiind unul dintre cuvintele care provin din daco-romana, deoarece, dupa cum a demonstrat marele folclorist Tudor Pamfile, termenul era folosit de populatia daco-romana inainte de migratia slavilor de sud in Balcani. Astfel, moroiul din graiul proto-romanesc a fost preluat de la daco-romanii cu care intrasera in contact de catre sarbi, care denumesc copii morti din folclorul propriu sub numele de Mora. Ca o paranteza edificatoare, in limbile slavice, sufixul mor-mora-more, nu are semnificatie de moarte, inca o dovada asupra influentei lingvistice a limbii proto-romanesti asupra dialectelor slave stravechi.



In general, in mitologia noastra, moroii sunt sufletele copiilor omorati sau morti la nastere nebotezati. In Bucovina, se crede ca moroi devin mai ales pruncii nascuti de o fata mare si ucisi sau ingropati de vii, de rusinea satului si a familiei. Ei nu se schimba in moroi imediat dupa nastere, ci intotdeauna dupa un interval de 7 ani impliniti de la data mortii. Atunci, in acel moment cutremurator, sufletul copilului se intoarce in groapa si striga de trei ori: "Botez! Botez! Botez!", deoarece lipsit fiind de taina initiatica a botezului intru Hristos, sufletul pruncului rataceste chinuit intre lumi si sufera neincetat pentru ca i s-a refuzat brutal dreptul la viata si nici nu a primit botezul binefacator, care l-ar fi ajutat sa odihneasca in Lumea Dreptilor, sufletul sau fiind fara de pacate.

In cazurile in care pruncul a fost ucis cu buna stiinta de cea care i-a fost mama, razbunarea acestuia ia proportii cumplite. Sufletul copilului decedat iese din mormant sub forma unei coloane inalte de lumina si isi incepe cutreierarea lipsita de ragaz. Pruncii moroi ies in fiecare noapte din mormintele lor si isi chinuie mamele, provocandu-le neplaceri si pagube felurite. Moroii isi tortureaza mamele in somn: se aseaza pe pieptul lor si le innabusa respiratia, inducandu-le, in acelasi timp, cosmaruri.

In legendele populare romanesti se spune ca o mama care a avortat sau si-a ucis copilul dupa nastere, nu are liniste nici pe lumea cealalta, fiind osandita sa fie pusa la Talpa Iadului pentru a fi spanzurata de limba, iar copii pe care i-a ucis, vor veni sa o chinuie necontenit, transformandu-se in serpi care o musca fara mila.

De obicei, conform oranduielii bisericesti, copii morti si nebotezati nu sunt primiti sa fie ingropati in cimitir langa toti crestinii, ci primesc un colt al tintirimului. Sufletele pribege ale copiilor ratacesc triste intre lumi, fiecare avand o traista, o oala si un bat primit de pomana de la mamele lor. In traista, copilasii morti pun toate alimentele rituale pe care le primesc in mod simbolic de la copiii vii. Oala o umplu cu apa, capatata tot din pomeni, iar cu batul se apara de sufletele celorlalti copii-moroi, care vor sa le fure tot ce primesc, fiindca mamele lor au uitat de ei si n-au dat nimic de pomana pentru sufletele lor. Pentru linistea lor, trebuiesc stropiti cu agheazma, inainte de a fi inhumati. Tot pentru odihna bietelor suflete, trebuie sa li se faca parastase la Mosii Duminicii Mari (12 iunie).



Cumplita soarta de strigoi

La prima vedere, strigoiul pare nimic altceva decat contrapartea romaneasca a vampirului din tenebrele occidentale. Foarte departe de adevar. Printre cele mai inspaimantatoare duhuri necurate din mitologia populara romaneasca, entitatea in cauza poate avea sex masculin (strigoiul, steregoiul) sau feminin (strigoaica, striga). Originea cuvantului este si astazi controversata, o parte a cercetatorilor sustinand ca termenul are obarsie latina (Strigosus - descarnat, Strix - huhurez supranatural care, in timpul noptii, suge sangele copiilor mici). Mai plauzibile par explicatiile altor specialisti care sustin ca « strigoi » vine din aceeasi limba arhaica romaneasca, fiind o adaptare a verbului Strig - care semnifica in acest context strigat de spaima, tipat de frica.

Daca mergem mai adanc in timp, descoperim ca temerile si credintele in puterile malefice ale mortilor sunt larg raspandite in intregul spatiu indoeuropean. In primul rand, frica de sufletele mortilor are la baza convingerile omului arhaic in post-existenta sufletului si, mai ales, in puterea acestuia de a se intoarce printre cei vii. In al doilea rand, cu mult inainte de aparitia crestinismului, se credea ca orice om are doua suflete. Unul dintre ele are capacitatea de a parasi usor trupul, in somn si, in calitate de dublu al fiintei umane, poate fi capabil de acte si fapte independente de vointa celui adormit. Probabil ca de aici a aparut si credinta romaneasca conform careia exista doua tipuri de strigoi, cei vii si cei morti. In prima categorie intra personaje umane in viata, dar cu insusiri infernale, demonice si vrajitoresti, iar in cea de-a doua sunt grupati strigoii "clasici", mortii neodihniti care bantuie neincetat.

In mod normal, daca putem spune asa, predispozitia spre strigoidizare este una innascuta, dar se poate ajunge la ea inca din timpul vietii. Se dobandeste prin anumite relatii cu Diavolul, prin moarte violenta sau in urma inmormantarii in care nu s-a respectat ritualul traditional. Sufletele napastuite nu isi afla odihna pe timpul noptii si, aflate sub o soarta groaznica, merg si nelinistesc atat somnul, cat si vietile cunoscutilor, rudelor si prietenilor.

La aparitia lor in lumea celor vii, cei destinati sa ajunga strigoi se nasc precum orice copil normal, dar se stie inca de la bun inceput cine va fi strigoi pe baza unor semne. In general, viitorii strigoi se nasc cu placenta sau cu caita si tichie pe cap, avand pe corp o "camasa", cum se spune in limbaj po39r. Un astfel de prunc este adus pe lume de o femeie care, insarcinata fiind, « a baut apa necurata in care Dracul si-a lasat balele ». Se crede ca inca din acel moment, Satana intra in pantecele mamei si-i pune pe cap copilului o tichie rosie precum a sa. Din acest motiv, spun cutumele, este de o importanta vitala ca moasa sa-i scoata copilului tichia rupand-o si aruncand-o in soba, inainte ca pruncul sa o duca la gura. Altfel, sigur se face strigoi.

Se mai pot face strigoi si mortii nepaziti, daca peste ei sare un animal sau daca peste mormant trece un cocos. Tot strigoi este condamant sa devina si nefericitul a carui umbra a fost furata cu trestia spre a fi cladita in zid, in urma unui ritual de magie neagra ramas cunoscut doar initiatilor.

Strigoii se cunosc dupa faptul ca nu mananca niciodata usturoi sau ceapa si se feresc de mirosul de tamaie. Oamenii deja strigoidizati pot fi identificati doar de persoanele nascute sambata, caci numai acestea le pot recunoaste adevarata forma. Conform credintelor populare, daca cei nascuti in ziua de sambata stau noaptea la panda in cimitire, vad o serie de chipuri si siluete care ies, pur si simplu, din morminte si nu se intorc decat dupa ultimul cantat al cocosilor, cand si-au ispravit menirea pentru noaptea in cauza.

Orice strigoi are coada acoperita de par lung, picioare cu copite de cal, maini paroase si o gura mai mare decat a omului normal. Cu ocaziile bantuirii prin lumea celor vii, strigoii iau, deseori, infatisari de animale asa-zis "impure", precum pisica, gandac, iepure musca, fluture cap-de-mort, lup, caine, tap, berbec, bufnita, cucuvea, sobolan.

Astfel inzestrati, infaptuiesc doar lucruri malefice: sperie pe cei vii, fura mana vacilor si rodul campului, "leaga" barbatii si tinerele fete, absorb vlaga si energia vitala a rudelor si fostilor prieteni sau opresc zagazul ploilor (in special strigoaicele sau vidmele). Aceleasi vidme (cum li se mai spune in limba slavona) sunt maestrele unui erotism nocturn vampirizant, in urma caruia barbatii care au contact cu ele ajung in pragul obsesiilor paroxistice si al nebuniei sfarsita in moarte sigura. Strigoaicele sunt, de fapt, dependente de relatiile sexuale cu cei vii. Dupa ce se iubeste o noapte intreaga cu un barbat, strigoaica a initiat deja procesul prin care-i fura acestuia, incetul cu incetul, sufletul.



Strigoii sunt deosebit de periculosi in doua momente specifice ale anului: in preajma solstitiului de iarna si la echinoxului de primavara. Dupa calendarul po39r, puterea strigoilor este maxima in noaptea din ajunul Sfantului Andrei (30 noiembrie) si in noaptea din ajunul Sfantului Gheorghe (23 aprilie). De asemenea, acestia sunt foarte activi si in noaptea de Santoader.

Urmand topografia magica de pe teritoriul Romaniei, se pare ca mortii-vii prefera locurile neumblate din lantul muntilor Carpati, cu deosebire in masivele Retezat, Godeanu si Ceahlau. In cele trei nopti in care se deschid planurile si lumile paralele, strigoii ies la rascruci de drumuri, activitatea lor fiind restrictionata intre primul si cel de-al treilea cantat al cocosilor. In noptile care le apartin, se intalnesc si in preajma hotarelor unde se bat intre ei cu ciomege, sabii si melite. Impotriva lor, mitologia arhaica daco-romaneasca recomanda descantece specifice, anafura, aghiazma, slujbe bisericesti alaturi de cel mai puternic mijloc de aparare aflat la indemana oricui, care consta in intrebuintarea magico-rituala a mult blamatului usturoi.

Cu cateii de usturoi se ung pragurile usilor locuintei, toate ferestrele si intrarile precum si usa grajdului vitelor. Cu deosebire in seara Sfantului Andrei, oameniii trebuie sa manance cat mai mult usturoi, intelepciunea populara recomandand in mod special ca orice copil sa doarma langa o icoana, avand neaparat la gat un colier facut din catei de usturoi.

Insa, cel mai impresionant si periculos procedeu magic al destrigoidizarii consta in baterea unui tarus din lemn de trandafir salbatic, frasin sau chiar tepusa de fier inrosit in foc, direct in inima mortului viu, dezgropat neaparat in puterea noptii. In unele cazuri extreme, ritualul ordona chiar scoaterea din piept a inimii celui banuit ca este strigoi si arderea acesteia pana cand ramane doar cenusa...



Vin strigoii!

Respinse in mod categoric, in egala masura de persoanele sceptice, cat si de comunitatea stiintifica, cazurile de strigoi si moroi din spatiul etnografic romanesc continua sa atraga tot mai multi impatimiti ai genului. Raspunsul rezida in abundenta fenomenelor, persistenta in timp si numarul mare de martori vizuali ai derularii faptelor\.

Conform informatiilor remise in valoroasa lucrare "Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc", aparuta la Editura Carpathia Rex, Bucuresti, 2005, si scrisa de reputatul autor Cornel-Dan Niculae, istoria folclorica a retinut nenumarate cazuri de strigoi care au depasit granita superstitiilor satesti, intrand de-a dreptul sub incidenta fenomenelor paranormale neelucidate.

Prima situatie de strigoidizare in adevaratul sens al cuvantului si bine documentata de antropologi o intalnim la inceputul secolului XX, in comuna Vagiulesti din judetul Mehedinti, cazul familiei sateanului Dumitru Vaideanu. Acesta se pare ca era urmarit de un blestem aspru: imediat dupa ce-i nastea nevasta, copii sai mureau ca din senin. Astfel, au murit, unul dupa altul, sapte copii, in afara de cel mai mare. Ingrozit de aceste nenorociri de cosmar, Dumitru Vaideanu apeleaza la riturile ancestrale ale stramosilor.

Una dintre cele mai sigure modalitati de identificare a unui strigoi, consta in obicieul de a intra cu un armasar in cimitir si a obliga bidiviul sa treaca peste morminte, studiindu-se foarte atent reactia animalului in fata fiecarui loc de veci. Intr-o seara de vineri spre sambata, nenorocosul tata, insotit de cativa consateni de nadejde, purcede spre cimitirul unde odihneau rudele familiei si proprii copii decedati. Alaturi de grupul de oameni care calcau taramul interzis in inima noptii, se afla un armasar alb. Dumitru a luat animalul de capastru si a trecut cu el peste mormintele tuturor rudelor plecate din lumea viilor. Cand a ajuns in dreptul gropii soacrei sale, Ioana Marta, fosta vrajitoare temuta peste sapte sate, armasarul s-a oprit ca fulgerat, batand copitele cu pamantul, sforaind si nechezand ca scos din minti. Armasarul era atat de speriat incat a tremurat spasmodic chiar si pe drumul de intoarcere in sat. In noaptea imediat urmatoare, Dumitru stia deja ce avea de facut. Insotit de fiul sau cel mare, cei doi sateni au pornit pentru "linistirea definitiva" a soacrei. Cand au sapat mormantul, celor doi li s-a infatisat o imagine de cosmar.

Pe resturile sicriului putred, strigoaica statea turceste, cu picioarele incrucisate sub ea. Trupul neputrezit era de culoare rosie, cu parul crescut lung si unghiile imense. Dupa ce si-au revenit din soc, tatal si fiul au strans din cimitir iarba uscata si resturi de lemne, au aruncat cadavrul peste ele si i-au dat foc. Ramasitele incinerate le-au ingropat la loc si au plecat spre casa. Aceasta intamplare a fost publicata in anul 1929, in lucrarea "Strigoii. Din credintele, datinile si povestirile poporului roman" de N.I. Dumitrascu, si se incheie cu precizarea ca, din acel moment, taranului nu i-a mai murit niciun prunc.

Un alt caz, deosebit de interesant, s-a petrecut in anul 1969, in satul Capataneni, fiind relatat de Radu Florescu in lucrarea "In Search of Dracula. A True History of Dracula and Vampire Legends, New York, 1985". Si in acest caz este vorba tot despre o batrana, de data aceasta din satul Capataneni din Ardeal. La scurta vreme dupa decesul batranei, tot mai multe rude ale acesteia au inceput sa moara in ritm suspect.

La un an de la decesul batranei, satenii temandu-se ca au de a face cu o « steregoaica », au dezgropat-o si i-au deschis cosciugul. Dupa ridicarea capacului, socul si panica s-a instalat in inimile oamenilor. Batrana nu prezenta nicio urma de descompunere, avea ochii largi deschisi, si se rasucise in cosciug. Fata femeii era, de asemenea, colorata in rosu intens. Nu mai incapea nicio indoiala, era o strigoaica, sau steregoaica cum se spune in Ardeal. Oamenii au ars cadavrul, iar preotul a savarsit o slujba pentru linistea si odihna sufletului blestemat...

Probabil, cel mai cunoscut caz din Romania al unei strigoaice vii este cel al Eleonorei Zugun, o fata de doar 12 ani din satul Talpa, situat pe atunci in judetul Dorohoi. In anul 1925, in jurul Eleonorei au inceput sa zboare din senin anumite obiecte. Satenii au considerat-o pe loc "unealta diavolului", copila a fost inchisa de acestia intr-un sopron, unde ar fi ramas pana la sfarsitul vietii, daca povestea sa nu ar fi ajuns la contesa austriaca Wassilko-Serecki, aflata in trecere prin Romania. Pasionata de ocultism si fenomene paranormale, contesa a adoptat-o pe Eleonora, (spre bucuria satenilor), ducand-o la Viena, pentru a cerceta manifestarile stranii din preajma fetei.

Insusi celebrul "vanator de fantome" Harry Price, a sosit special de la Londra pentru a o studia pe micuta romanca. La prima vizita, jucaria adusa de Price pentru copila s-a spart singura, iar un cutit aflat pe masa a zburat cu mare viteza desupra capului investigatorului de fenomene paranormale, infigandu-se adanc in lemnul usii. Bizarul fenomenul a continuat cu alte obiecte care s-au ridicat si au inceput sa sara bezmetic prin camera, spargandu-se de pereti, intr-un final. Price a ramas fara replica. Curios sa investigheze mai profund situatia, barbatul a cerut permisiunea contesei Wassilko de a testa capacitatile Eleonorei in propriul laborator din Kensington Street. Rezultatele au fost deosebite, copila romanca demonstrand, printre altele, capacitati telekinezice foarte avansate. Ceea ce parea pana atunci un caz clasic de poltergeist, se opreste aici. Asta pentru ca, atat satenii romani, cat si contesa austriaca si investigatorul englez au observat in nenumarate randuri pete rosii si urme de muscaturi adanci care apareau periodic pe corpul si membrele fetei. Intrebata despre provenienta urmelor inspaimantatoare, copila raspundea cu o sinceritate specifica varstei, ca muscaturile sunt opera Diavolului.



Nea Petrica s-a facut strigoi!

"S-au scos inimi si alta data. Sunt zeci de morti care se facusera strigoi. De obicei, familia mortului ajungea la o intelegere cu aia care spuneau ca sunt bantuiti. Niciodata nu s-a facut atata taraboi, sa vina politia sa dezgroape cadavrul."
Domnica Brancusi, localnica din satul Marotinu de Sus, judetul Dolj

Aflati pe urmele strigoilor, ajungem asadar in zilele noastre, mai precis in anul 2003, cand cazul lui Petrica Toma avea sa produca nenumarate stiri, articole si reportaje romanesti si internationale despre lumea mortilor-vii din satul romanesc.

Strania poveste s-a petrecut in Oltenia, zona unde practicile de magie neagra alaturi de prezenta strigoilor si moroilor in activitatea cotidiana, sunt mai prezente si actuale decat in oricare alta provincie istorica romaneasca. Ceasul vietii lui nea Petrica Toma din satul Marotinu de Sus, comuna Celaru, Judetul Dolj, a ticait pentru ultima data in ziua de 26 decembrie 2003.

Pana aici nimic extraordinar, omul dusese o viata obisnuita: lucrurile aveau, insa, sa se precipite dupa inmormantare. O reteta "clasica" pentru orice strigoi autentic. Imediat dupa deces, sotia si fiica, i-au facut lui Petrica toate pomenile cuvenite, pentru ca mortului sa nu-i lipseasca nimic in timpul calatoriei spre celelalte taramuri. Satenii din Marotinu de Sus sustin ca grozaviile au izbucnit imediat dupa coborarea in groapa. Tintele acestuia pareau a fi chiar rudele sale, care au inceput instantaneu sa se simta bantuite. Cand una dintre ele s-a imbolnavit pe neasteptat, concluzia familiei a fost clara:
- Nea Petrica s-a facut strigoi!

"La scurt timp dupa inmormantare, o nepoata de-a lui Nea Petrica Toma a dat semne de boala. O durea inima si avea depresii, asa, din senin. Practic, cele mai apropiate rude au inceput sa se confrunte cu situatii dintre cele mai bizare. Oamenii ajunsesera sa nu mai doarma noaptea de frica. Brusc, obiectele din casa incepeau sa se miste de capul lor, se auzeu vuiete si urlete de nicaieri, voci infioratoare care boloboroseau in limbi necunoscute, peretii scartaiau si pocneau. Starea psihica a oamenilor se degrada de la o zi la alta, sau, mai bine zis, de la o noapte la alta. Era clar ca nea Petrica se transformase in strigoi si venise dupa noi", declara presei Mitrica Mircea, unul dintre condamnatii dosarului de profanare de morminte, de mai tarziu.



Satenii isi aduc aminte si in prezent ca rudele mortului erau vizibil afectate de strania situatie. Banuielile taranilor au inceput sa prinda realitate, dupa ce acestia au observat ca "rudele lui nea Petrica erau cam galbene la fata".

"Am auzit ca i-au scos matele si i-au taiat socoteala, pe care i-au bagat-o in gura. E bine ca i-au scos inima, daca nu, mai mureau si alti oameni. Nu stiu daca s-a facut moroi, dar stiu ca nepoata-sa se imbolnavise" povesteste Paula Diaconu, localnica din Marotinu de Sus.

Situatia devenise atat de tensionata, incat un numar de sase persoane - rude si prieteni ai decedatului, s-au hotarat sa-l reduca pe acesta la tacere. Definitiv si irevocabil. In stilul si dupa reteta traditionala olteneasca.

La cateva zile de la inhumare, Marinescu Gheorghe, Mitrica Mircea, Stelica Popa, Ion Ionescu, Pascu Oprea si Constantin Florea s-au intalnit intr-o seara pentru a discuta si a pune la punct detaliile "planului de actiune". Inarmati cu un varf de coasa rupta, strict necesar pentru a duce la bun sfarsit "operatia", cei sapte erau, totusi, inspaimantati de incursiunea spre mormantul lui Petrica Toma - via cimitirul satului...

Cum in lumea rurala alcoolul este cea mai buna pavaza contra fricii, in noaptea faptei, micul grup de rude si prieteni a baut zdravan pentru a prinde curaj. "Ne-au trebuit doua zile ca sa ne facem curaj sa-l dezgropam. Ne-am inarmat noi cu tot felul de unelte intepatoare si cu tot curajul noastru nu ne-am putut duce de prima data. O noapte intreaga am baut sa ne incurajam. A fost foarte greu sa luam aceasta decizie", a declarat procurorilor Popa Stelica, unul dintre profanatori.


Cu venele pulsand furios de alcool amestecat cu sange, "ghost busters-sii" de Oltenia au purces spre cimitir. Au dat placa funerara la o parte, coborand langa sicriu. Au desfacut hotarati capacul si, inarmati cu varful de coasa, au taiat pieptul mortului, extragandu-i inima. Dupa ce au scos-o, au infipt organul intr-o teapa si au traversat satul, pana cand au ajuns in dreptul primei rascruci de drumuri. Acolo au aprins un foc si au "prajit" inima mortului, pana au transformat-o in scrum. Scrum pe care l-au strans cu grija si, ulterior, l-au oferit tuturor taranilor bolnavi, pentru a-l bea dizolvat cu apa...

Credeti sau nu, dar, ca prin farmec, toate rudele suferinde s-au facut bine, manifestarile stranii disparand cu totul dupa savarsirea ritualului stramosesc. Toate ca toate, dar intamplarea a ajuns si la urechile fiicei mortului, sateanca Floarea Cotoran. Ingrozita fiind de cele petrecute, aceasta si-a dat rudele in judecata, anuntandu-i imediat pe procurorii din Craiova care s-au infiintat de urgenta in Marotinu de Sus. Dupa care a inceput circul...

Zona a fost intesata de politie, satenii stateau ciorchine pe la porti, iar fiica si sotia lui nea Petrica erau in cimitir cu procurorii. Peste tot, atmosfera satului era intesata de tipete, vaiete, blesteme, discutii, pareri, judecati in pripa, aduceri aminte, etalari de cunostinte si fapte de arme. Ajutati de doi tarani care au deshumat din nou cadavrul, procurorii au luat urme de sange de la recenta operatiune de pedepsire a mortului zurbagiu.

Imaginea aparuta dupa deshumare, i-a speriat pana si pe procurorii care vazusera multe la viata si experienta lor, convinsi in sinea lor ca satenii exagereaza pe undeva. Ei bine, nu exagerau. Nea Petrica Toma zambea in plin rigor mortis. Cadavrul era mutilat "ca la carte": abdomenul spintecat, intestinele intinse peste haine, si peste tot erau imprastiate capatani de usturoi. Medicii legisti au mai descoperit langa trupul neinsufletit (si linistit de acuma pe veci...), un varf de coasa pe care ramasese agatat un fragment din inima mortului.

Cele sase persoane, printre care fratele, cumnatul si o sora a decedatului au fost puse sub invinuirea de profanare de morminte. "Aspectele sesizate de familia decedatului se confirma. Institutul de Medicina Legala urmeaza sa ne inainteze un raport medico-legal complet. Se intrunesc aspectele savarsirii infractiunii de profanare de morminte. Pentru faptele lor, profanatorii risca sa petreaca trei ani dupa gratii" declara presei Cristian Grigore, procuror in cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Dolj.

In timpul procesului, in fata magistratilor Judecatoriei Craiova, inculpatii si-au recunoscut senin faptele. Mai mult decat atat, grupul de rude bantuite s-a aparat afirmand ca tot ceea ce au facut, a fost un ritual vechi de mii de ani, care a functionat de fiecare data fara gres. In plus, oamenii erau convinsi ca fac o fapta buna, inspre folosul comunitatii si al rudelor bantuite. Unul dintre profanatori, declara judecatorilor, cu o sinceritate dezarmanta, ca daca ar aparea un nou caz de strigoi prin imprejurimi, el ar proceda in acelasi mod, dupa legile nescrise ale strabunilor care nu dau gres niciodata.

Destrigoidizarea lui Petrica Toma nu este o premiera in Marotinu de Sus. Conform declaratiilor localnicilor, de-a lungul anilor, zeci de morminte au fost dezgropate pentru linistirea pe veci a "locatarilor nelinistiti". Hotarat lucru, strigoii cat ar fi ei de strigoi, ar face bine sa nu se mai tina de glume cu vajnicii urmasi de panduri si de Jieni...

Un alt caz de vanatoare de strigoi, recent, din 2010, vechi de nici 2 luni de zile, a avut loc la Medgidia.



http://www.descopera.ro/cultura/6439292-...rtilor-vii

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
07-24-2010, 11:21 AM
Post: #12
RE: MIT SAU REALITATE ???
O ultima descoperire il prezinta pe Iisus ca “Magician”


O echipa de cercetatori, condusa de renumitul arheolog francez Franck Goddio, a descoperit de curand un vas de lut, care dateaza din perioada cuprinsa intre secolul 2 i.e.n. si sec 1 e.n., gravat cu ceea ce pare ar fi prima trimitere cunoscuta la Iisus Cristos. Goddio si colegii sau au gasit obiectul in timpul unei excavari printre ruinele scufundate ale portului antic al Alexandriei.

Gravarea de pe vas cuprinde cuvintele: “DIA CHRSTOU GOISTAIS” si a fost interpretata de echipa ca insemnand ori “de Cristos, magicianul”, ori “Magicianul, de Cristos”. Daca termenul “Cristos” se refera la personajul biblic, asa cum se presupune, atunci descoperirea ar putea reprezenta dovada ca paganismul si crestinismul, s-au impletit, la un moment dat, in lumea antica.
“Sunt sanse mari sa fie o referire la Iisus Cristos, pentru ca el a reprezentat, candva, primul exponent al magiei albe”, a declarat Goddio, co-fondator al Centrului de Arheologie Maritima, din cadrul Oxford.

Atat Goddio cand si egiptologul David Fabre, membrul al Institutului European de Arheologie Marina, cred ca un “mag” ar fi putut folosi vasul in ritualuri de prezicere a viitorului. Evanghelia dupa Matei face referiri la astfel de initiati sau la magi, care se pare ca erau destul de raspanditi in lumea antica.
Potrivit lui Fabre, vasul este asemanator cu un obiect care apare in vechi reprezentari egiptene ale unor ritualuri antice de ghicit. “Ritualul era cunoscut in Mesopotamia probabil inca din mileniul 3 i.Hr.”, adauga Fabre. “Ghicitorii preziceau viitorul, interpretamd formele pe care le lua uleiul varsat intr-un vas cu apa”. Este posibil ca magul care a avut vasul gravat in posesie sa isi fi oficializat puterile supranaturale, invocand numele lui Cristos, teoretizeaza cercetatorii.

Necontestand interpretarea referitoare la Iisus Cristos, unii cercetatori au oferit si alte posibile interpretari ale gravurii. Bert Smith, profesor de arheologie si arta clasica la Universitatea Oxford, sugereaza ca insemnarile pot reprezenta o dedicatie, aplicata unui cadou, oferit de un anume “Chrestos” apartinand unei formatiuni religioase a acelor vremuri, numita Ogoista.


Sursa: Discovery

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
08-05-2010, 02:27 PM
Post: #13
RE: MIT SAU REALITATE ???
Canibalismul: intre mit si realitate


Povesti inspaimantatoare despre oamenii care isi mananca semenii circula de secole prin lumea oocidentala. Pentru unii – e doar un mit; pentru altii – o posibila realitate, oribila si fascinanta totodata.

Raspandite de misionari, exploratori sau armate cotropitoare, povestile despre triburi primitive, care mancau carne de om, au aprins imaginatia populara timp de sute de ani. Totusi, daca stam bine sa ne gandim, aceste surse nu erau foarte credibile; in fond, pentru a-si justifica prezenta si actiunile in acele teritorii indepartate, aveau tot interesul sa acrediteze ideea ca acolo traiesc niste salbatici respingatori, cu purtari dezgustatoare, care trebuiau "civilizati" cu forta, la nevoie.

Nimic nu slujea mai bine acestui scop propagandistic decat canibalismul, caci acesta e poate cel mai puternic dintre tabu-urile omenirii si tocmai de aceea incalcarea lui provoaca tot atata fascinatie cat si repulsie.

Dar, daca multa vreme canibalismul a fost un mit despre obiceiurile unor popoare salbatice si exotice, o intamplare petrecuta in 1972 a zguduit profund perceptia lumii "civilizate" despre acest fenomen: un avion care ii transporta pe membrii echipei de rugby a Uruguayului s-a prabusit in Anzi. 16 din cei peste 40 de pasageri de la bord au izbutit sa supravietuiasca, timp de aproape trei luni, pe culmea unor munti inzapeziti, doar datorita faptului ca au mancat carnea tovarasilor lor morti.

La vremea respectiva, evenimentul a umplut lumea de oroare dar, totodata, i-a fortat pe oameni sa isi reconsidere opinia fata de canibalism, sa revizuiasca si sa interpreteze - cu un ochi mai critic - relatarile istorice privind acest comportament. Afla mai multe, urmarind socantul documentar de mai jos:

http://www.descopera.ro/video-doc/677201...-realitate

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
03-13-2012, 11:47 AM
Post: #14
RE: MIT SAU REALITATE ???
Lupul, demon infernal şi cãlãuzã divinã


Lupul..iatã un animal cu o bogatã mitologie şi un statut ambiguu; pe de-o parte temut şi detestat, asociat cu credinta în licantropie; pe de altã parte apreciat ca animal-cãlãuzã, cel care conduce sufletele cãtre lumea de dincolo. Amerindienii îl iubeau pentru cã îl considerau un spirit puternic, devotat, în care se poate transforma şi omul dacã are tãrie suficientã.

Sinonim cu sãlbãticia, în mitologia universalã este atât un simbol al luminii, soarelui şi focului pentru cã vede în întuneric, cât şi al demonilor care sãlãşluiesc în ascunzişuri. Nordicii şi grecii sunt cei care îi dau sensul de erou rãzboinic, de adept al luminii sau strãmoş mitic, întruchipat de zeitaţile Belenos, respectiv Apollo Lykaios. În mitologia chinezã îl regãsim drept creatorul dinastiilor chinezã şi mongolã, în ipostaza lupului albastru ceresc, paznicul palatului ceresc, identificat cu steaua Sirius. Popoarele turce profitã pânã târziu de simbolistica sa de rãzboinic dacã stãm sã ne gândim cã Atatürk, tatãl turcilor, este poreclit de cãtre adepţi Lupul Cenuşiu. Poporul turc reconstruieşte aşadar o mai veche imagine, cea a unui Gingis Han mitic, lupul albastru, simbol al luminii uraniene, care se uneşte cu cãprioara albã ce reprezintã pãmântul, dând naştere poporului. Caracterul polar pe care îl capãtã în mitologia chinezã se datoreazã faptului cã lupul a fost atribuit nordului. Lupul este mai mult animal de pazã decât animal vorace. Şi japonezii îl invocã uneori în calitate de apãrãtor în faţa altor animale. O forţã furibundã, greu de stãpânit, şi totuşi o forţã.

[Image: Norse_Wolf_Guardians_by_Yote.jpg]

Simbolistica solarã cedeazã în faţa celei pãmântene din legenda lui Romulus şi Remus, când întruchipeazã ideea de fecunditate. Lupoaica mai este de altfel şi simbolul dorintei sexuale. Aceastã asociere este încã de mare importanţa pentru anumite popoare altaice din şiberia sau Anatolia, unde femeile sterpe invocã puterea lupoaicei. În Kamciatka întâlnim de pildã o sãrbãtoare la care se fabricã un lup de paie, menit sã se ”însoare” cu fetele din sat. Nu sunt de neglijat nici legendele din Samoa, care vorbesc despre convieţuirea în peşteri dintre femei şi lupi.

Sã vorbim puţin şi despre latura chtonianã, infernalã a lupului, pe care o regãsim mai ales în folclorul european. În mitologia greco-romanã o avem pe lupoaica Mormolyke, doica lui Acheron, invocatã pentru a ameninţa copii, cam cum se procedeazã azi cu lupul cel rãu. Osiris este, conform lui Diodor din Sicilia, înviat sub forma unui lup pentru a putea sã-l învingã pe fratele sãu cel rãu. Hades poartã o blanã de lup, în vreme ce zeul morţii la etrusci are urechi de lup. Una dintre ipostazele în care ne apare Zeus este cea de Lykaios, când i se aduceau sacrificii umane pentru a-l indupleca sã fertilizeze ogoarele cu ploaie şi vânt.

Magie si licantropie

Evul Mediu creeazã lupului, ca şi pisicii, o imagine destul de nefastã. Se considera cã vrãjitorii se prefac în lupi pentru a participa la Sabat, în vreme ce vrãjitoarele purtau jartiere de lup. În unele pãrţi, ca de pildã în Spania, vrãjitorii cãlãresc lupii. Cât despre licantropie, nu este o invenţie medievalã. Vergiliu menţioneazã spiritele pãdurii sub formã de vârcolaci, credinţã care face parte dintr-un fond european comun. Abia pe vremea lui Ludovic al XIV-lea mai pãleşte credinţa în vârcolaci. În general, vârcolacul reprezintã rãul care perturbã ordinea fireascã a lucrurilor şi este generat la rândul sãu de o abatere de la reguli. În mitologia româneascã, vârcolacul (etimologie probabil bulgarã sau sârbã: vlyx+dlaka=cu pãr de lup), cel care mãnâncã soarele şi luna, poate proveni din mai multe surse, ca de pildã copiii nebotezaţi, fratricizii, cei care nu respectã tradiţiile. Se spune cã sufletul se poate pierde pe vecie dacã în momentul transformãrii se întrerupe legãtura cu trupul. Mare diferenţã faţã de ce credeau indienii, care priveau transformarea în lup şi calitatea de lup singuratic drept o onoare.

Collin de Plancy are o relatare cum cã în 1542, într-o dimineaţã, au fost vãzuţi 150 de vârcolaci într-o piaţã din Constantinopol. Licantropia în evul mediu era explicatã prin posesie demonicã si vrãjitorie. Ea este însã o tradiţie totemicã primitivã, intratã în ritualuri care mizau pe autodefinirea omului ca fiinta ce se poate metamorfoza. Şamanismul şi credintele magice ale antichitaţii se prefac în evul mediu în satanism. Dupã cum mai spuneam, nerespectarea unui tabu putea duce la licantropie, interpretatã adesea ca pedeapsã divinã: Lycaon din mitologia greacã este transformat de Zeus în lup pentru ca a îndrãznit sã practice jertfirea umanã. Licantropia, conform unor cercetãri recente ale modului de raportare a doctorilor bizantini la boalã, se pare cã ar fi de fapt un tip de labilitate psihicã.

[Image: werewolf.jpg]

De exemplu Oribasius (320-400), doctor personal al lui Iulian Apostatul, scrie în Sinagoga Medicalã: "Despre licantropie. Persoanele suferinde de licantropie ies afarã din casã, în vremea nopţii, si se plimbã printre morminte. Acestea pot fi recunoscute dupã urmatoarele semne: chipurile lor sunt palide si slãbite, ochii lor sunt afundaţi şi sticloşi, însã fãrã a avea lacrimi, limba lor este extrem de uscatã. Sunt foarte însetate, iar picioarele lor sunt acoperite de cicatrici, de la multele sãrituri si tãvãliri pe jos. Trebuie ştiut faptul cã licantropia este un tip sever de melancolie, ea trebuind tratatã prin scoaterea de sânge din trupul bolnav, pana la leşin, mai apoi urmându-se o dieta atentã si multe bãi cu apa indulcitã. (Apoi se dau unele sfaturi practice, cu plante si medicamente, specifice stãrilor de melancolie.) Cand starea de boalã se apropie, pacientul trebuie adormit, prin folosirea de comprese ude şi administrarea de opium (somnifer)." Mult mai târziu, Mihail Pselos (1017-1096) vorbeşte aproape identic despre licantropie şi tratarea acesteia.

Vârcolacul se încadreazã în simbolismul devoratorului, al gurii de fiarã, o imagine initiaticã ce duce cu gândul la alternanţa zilei şi a nopţii, la ciclul viaţã-moarte. Gura devoreazã şi scuipã înapoi, ceea ce o transformã într-o cale de iniţiere. În mitologia scandinavã lupul este mâncãtor de astre, apropiat de lupul din Rig-Veda, care consumã prepeliţa, simbol al luminii. Gura lupului este grota, întunericul, infernul. A te elibera din gura lupului înseamnã a redescoperi lumina, lumina care urmeazã coborârii în infern. Unul dintre cei mai mari duşmani ai zeilor este lupul Fenrir, oprit doar prin magia piticilor care îl leagã cu o panglicã magicã. În altã zonã mitologicã, în cea egipteanã, Anubis, zeu al infernului la Kynopolis, are forma unui câine sãlbatic. Existã o legãturã între Anubis şi Cronos, timpul distrugãtor, care atacã pânã şi astrele, legãturã care se întrevede şi în Scufiţa-Roşie, muşcãtura fiind o marcã a timpului distrugãtor.

Si totusi un animal solar

Nu trebuie uitat nici rolul psihopomp , de calãuzã în regatul morţilor, care apare mai ales în mitologia româneascã, in bocete care vorbesc despre întâlnirea cu animalul iniţiatic:

Si-ti va mai iesi
Lupul înainte,
Ca sã te înspãimânte.
Sã nu te înspãimânti,
Frate bun sã-l prinzi,
Cã lupul mai stie
Seama codrilor
Si-a potecilor.
Si el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Sã te duci în rai.

[Image: lupus.jpg]

Aici lupul alb care ghideazã este simbol solar. Stindardul dacic, dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe, sintetizeazã simbolismul zalmoxian, pentru cã ambele animale se referã la principiile creatoare. De asemenea existã o ipotezã conform cãreia nemele de ”daoi” al dacilor este în dialectul traco-frigian ”daos”, care înseamna lup. Dacii s-ar fi identificat cu lupul, asociat zeului luminii, Zalmoxis. Mircea Eliade, în ”De la Zalmoxis la Gengis-Han”, avanseaza ideea cã dacii sunt o confrerie rãzboinicã aflatã sub semnul lupului. Ipoteza pleacă de la numele de ”daoi” pe care-l dă Strabon dacilor şi de la substantivul ”daos”. Rădăcina cuvintului ar fi dhău — a apăsa, a stringe, a sugruma, din care derivã iliricul dhaunos — lup, zeul Daunus, sau alt zeu, trac, al războiului Kandaon sau lidianul Kamdaules. Simbolistica rãzboinicã a carnasierului este însã mult mai rãspânditã. Persanii aveau un stindard cu lup. In Turkestan s-a păstrat imaginea unui stindard compus dintr-un cap de lup si un dragon. In nord-vestul Iranului si in Armenia, corpurile de elită ale ostaşilor purtau stindarde cu dragoni. Astfel de stindarde patrund şi în armata romanã. În general, forţa şi ardoare lupului fac din acesta simbolul universal al rãzboinicului.

Sărbătorile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Ovidenia, Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului, Moş Niculaie) formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Unele dintre ele sunt închinate lupului. De exemplu avem o serie de sărbători ale femeilor căsătorite, dedicate unor divinităţi protectoare a lupilor. Se celebrează în perioada formării haitelor şi împerecherii lupilor, adică între Lăsatul Secului de Crăciun – 14 noiembrie şi Noaptea Strigoilor ( Sf. Andrei) – 30 noiembrie. Durata sărbătoririi era diferită de la sat la sat, sau de la familie la familie - după numărul de Filipi primiţi – un Filip însemna o zi sărbătorită. În mistica po39ră se crede că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care mâncându-i devin mai fertile. Deci pentru a împiedica înmulţirea lupilor, femeile fac tot felul de practici, de exemplu fiarele de care se atârna ceaunul deasupra focului, foarfecele, cleştele trebuiau în aceste zile să fie legate cu sfoară (simbolic erau legate astfel gurile lupilor); toate crăpăturile vetrei focului şi uşii sobei erau chituite cu lut (aceasta simbolizând lipirea ochilor lupilor). Era interzis să se scoată din casă gunoiul - pentru a nu atrage pe lup să scurme în el; de asemenea era interzis femeilor pieptănatul părului. În alte perioade ale anului, mai există două serbări importante ale lupului: la 16 ianuarie – Sf. Petru de iarnă, denumit şi „Lanţul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor” şi la 29 iunie - Sf. Petru de vara –când patronul îi dezleaga si le da voie sa mânânce din vitele si din oile oamenilor. Tot ceremonii legate de lup sunt Lucinul şi Tărbacul Câinilor.



http://www.historia,ro

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
05-06-2012, 06:56 PM
Post: #15
RE: MIT SAU REALITATE ???
De la lup , la luna plina si in final la varcolac, nu este decat un pas09

[Image: varcolac.jpg]

Cuvantul „varcolac" este o combinatie de doua cuvinte: „wer", care inseamna o fiinta umana de sex masculin, si "wolf", lup. Dupa cum sugereaza numele acestei fiare, varcolacul este jumatate om, jumatate lup. Dupa cum spune legenda, un om care este varcolac se transforma intr-un lup pe deplin dezvoltat in noaptea cu luna plina. Aceasta fiara vanezeaza oamenii increzatori, care fie mor fie se transforma in varcolaci. Un varcolac este privit, in general, ca o bestie satanica, rau si infometat in actele sale, fie ca musca alte fiinte vii fie ca mananca cadavre inca nealterate.

Dex-ul da urmatoarea definitie:
VÂRCOLÁC, vârcolaci, s. m. I. 1. (În superstiții) Ființă fabuloasă fără reprezentare concretă, care mănâncă Luna și Soarele (provocând fazele Lunii, eclipse etc.)

Cum poti deveni un varcolac?

Despre varcolaci au scris destul de putine culturi in Europa iar modalitatile in care un individ se transforma intr-un varcolac difera intre ele.

Unele culturi sustin ca daca dormi intr-o zi de vara, miercurea sau vinerea, expunandu-te la luna plina, te-ai putea transforma intr-un varcolac.

Alte teorii similare sustin ca daca bei dintr-o anumita fantana blestemata sau daca bei apa potabila adunata in urma lasata de un alt varcolac te poti transforma de asemenea intr-o asemenea fiara.

Alta modalitate de transformare intr-un varcolac este scandarea unei anumite incantatii, dupa frictionarea unei potiuni a corpului.

Altii sustin ca varcolacii sunt barbati normali, blestemati de un zeu sau de sfintii sai, pentru a-si trai restul vietii ca aceste fiare de temut.

Insa trebuie facuta distinctia intre un varcolac voluntar si unul involuntar. Cei mai multi ar trebui sa vrea sa devina varcolaci din proprie initiativa, si sa urmeze faptele mentionate mai sus in acest sens. Se spune ca ei fac un contract cu diavolul care le soroceste actele lor atroce. Varcolacii involuntari sunt cei devin varcolaci fara voia lor. Oamenii care au fost muscati de varcolaci sau de descendentii unui varcolac sunt exemple populare de varcolaci involuntari.

De asemenea, se spune ca un om care este varcolac are un aspect foarte distinctiv chiar si in starea sa umana. Un astfel de om are un trup cu pilozitate mare, cu par chiar si sub limba. Un om varcolac tinde sa aiba unghii curbate si urechi mici. Se spune, de asemenea, ca un varcolac are puteri supranaturale, chiar si in forma sa umana, si un mers leganat.


Cum sa scapi de un varcolac?

Cum sa scapi de un varcolac sau sa-l ucizi? Ca majoritatea creaturilor animalice, un varcolac este greu de respins sau ucis. Un varcolac este o creatura posedata de diavol in comiterea actelor sale, si, prin urmare, nu prea multe lucruri il poate distruge. Dar o arma de argint poate reusi acest lucru.

In ceea ce priveste armele impotriva unui varcolac, acestea nu sunt prea multe, dar vascul, scorusul si secara sunt privite ca modalitati comune de a pastra un varcolac la distanta de usa casei. In ceea ce priveste metodele de a redeveni om, exorcizarea persoanei in cauza este considerata a fi cea mai eficienta alegere.

Varcolacii - mit sau realitate?

Unele lucruri sunt atat de adanc intiparite in psihicul nostru ca vom incepe sa creadem ca varcolacii sunt reali. Varcolacii si vampirii, despre care s-a vorbit atat de des, au fost o parte integranta a tuturor formelor de arta, precum carti, filme, picturi etc. Si, uneori, carisma pe care o detine o astfel de fiinta este de asa natura incat exista o aspiratie printre oameni, un sentiment apasator in noi, ca ar fi foarte palpitant sa fim si noi varcolaci. La unele persoane sentimentul este mai puternic decat altele si, prin urmare, ei pretind ca sunt varcolaci sau ca poseda anumite calitati, si ca au comportamente nefiresti in noaptea de luna plina.

Deci, sunt varcolacii realitate sau fictiune? Exista dovezi despre existenta acestora astfel ca oamenii cred ca exista varcolaci. Descoperirile recente au aratat ca unii oameni sufera de o boala psihica, cunoscuta sub numele de licantropie clinica, cand pacientul crede ca se transforma intr-un varcolac (sau orice alt animal). Pacientii suspecti de licantropie prezinta semnele specifice varcolacilor, pe care acestia le-ar fi vazut sau despre care ar fi citit. Daca pacientul licantropic nu ar vedea un anumit aspect al unui varcolac (sa presupunem ca una dintre caracteristicile unui varcolac este dorinta de a manca broccoli), acesta nu va expune aceasta caracteristica, ci va arata doar comportamente pe care le-ar fi vazut sau despre care ar fi citit in alte povesti despre varcolaci.

Raspunsul la intrebarea „sunt varcolacii reali sau sunt doar o proiectie fictiva?" este ca la fel ca si in cazul altor creaturi mitice, cum ar fi vampirii, ca sunt bestii fictive in mare parte. Dar generatia noastra nu a vazut intr-adevar creatura reprezentata de un varcolac. Ultimele astfel de creaturi au fost departe de a fi bestii, spre deosebire de stramosii lor. Gandindu-ne la Jacob Black din Twilight sau Remus Lupin din Harry Potter, se pare ca varcolacii nu sunt tocmai malefici, ci evolueaza in simturi si comportament!

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
11-21-2012, 05:50 PM
Post: #16
RE: MIT SAU REALITATE ???
Poveste si adevar in legenda sirenelor

In Antichitate si Evul mediu, cand cunostintele de zoologie erau departe de a fi atat de exacte ca in prezent, existau nenumarate legende despre animale fabuloase. Ne uimeste sa aflam, azi, cat de convinsi erau stramosii nostri de existenta unor astfel de creaturi. Sirenele, calugarii de mare, unicornul, dragonii, basiliscul si alte asemenea fiinte inflacarau imaginatia oamenilor din acele vremuri, iar asa-numitele bestiarii medievale – carti cuprinzand descrieri si reprezentari ale animalelor – sunt pline de imagini, desenate cu multa fantezie, ale acestor vietuitoare extraordinare. Pentru multe dintre ele au fost propuse, mai apoi, explicatii stiintifice. Astfel, vestitul monstru marin Kraken, din legendele nordice, este considerat a fi un calmar urias din genul Architeutis (la Smithsonian Museum, din Washington, SUA, se afla un exemplar de cca. 10 metri lungime). Dar sirenele ce puteau fi?

"Intai si-ntai sosi-vei la sirene/ Acelea care-ademenesc pe oameni…"
(Homer, Odiseea; trad. G. Murnu)

Poetul antic Homer, in poemul Odiseea care istoriseste calatoria lui Ulise, dupa razboiul troian, inapoi spre insula-i natala, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale marii, care traiau pe o insula si ademeneau, cu glasurile lor, calatorii care-si gaseau apoi moartea pe insula fermecata. Ulise si ceilalti navigatori de pe corabie au scapat cu viata urmand sfatul vrajitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravan de catarg, pentru a nu putea parasi corabia, iar tovarasii sai si-au astupat urechile cu ceara, ca sa nu auda cantecul vrajit. Nu stim exact cum aratau aceste sirene in viziunea lui Homer; se pare, ca pentru grecii antici, sirenele erau niste femei cu coada de pasare!



In schimb, doua mii de ani mai tarziu, in Evul Mediu, toata lumea stia ca sirenele sunt niste femei cu coada de peste si glas ademenitor, pe cat de frumoase, pe atat de primejdioase. (Dar nu era ceva nou: credinte despre fapturi jumatate om-jumatate peste existau si cu cinci milenii I. Hr. Babilonienii credeau intr-un zeu cu coada de peste, numit Oannes, iar mitologia greaca e plina de zeitati marine cu cozi de peste.)


Chiar si in secolul al XIX-lea, oamenii inca mai credeau in existenta sirenelor. La balciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene – niste falsuri dibaci alcatuite, din parti provenind de la animale diferite, de pilda capete si trunchiuri de maimuta la care erau atasate cozi de peste. Alteori, pesti precum pisicile ori vulpile de mare erau prelucrati astfel incat sa arate ca niste mumii ale unor fapturi ciudate, ce corespundeau reprezentarilor din “imaginarul colectiv” cu privire la sirene.



Totusi, pornind de la ideea ca, intr-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat, multi s-au straduit sa descopere samburele de adevar din legenda sirenelor.

Cel mai logic a fost sa se presupuna ca acei calatori care povesteau despre sirene vazusera cine stie ce animal ciudat, necunoscut europenilor, avand o oarecare aparenta de faptura feminina, iar imaginatia povestitorilor, dorinta lor de a-si ului ascultatorii si inevitabila distorsionare a informatiei trecute din gura in gura facusera restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil, chiar o sirena. Numai ca zoologii de azi inteleg prin sirene altceva decat calatorii din Evul Mediu.

E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, impartite in doua familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii - posibil patru, dar inca nu e stabilit cu precizie - numite lamantini, care traiesc in ape dulci) si Dugongidae, care mai cuprinde, in ziua de azi, doar o singura specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marina. O alta specie inrudita cu dugongul, numita vaca de mare a lui Steller, a disparut in urma cu cca. 200 de ani, exterminata de om.

Sirenienii provin din mamifere terestre care, in urma cu milioane de ani, au patruns in mediul acvatic, dobandind treptat adaptari specifice. Isi duc viata in apele putin adanci din apropierea coastelor oceanice si in estuarele unor fluvii, in rauri si lacuri mari. Se hranesc exclusiv cu plante, avand in ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari in ecosistemele terestre.

Sirenele marii

Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul mamifer erbivor marin
, nu are, din nefericire, o relatie prea pasnica cu oamenii; timp de secole, acestia l-au vanat intens pentru carne si grasime. Iata un scenariu propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale (dugongii) obisnuiesc sa se hraneasca sub apa, rontaind plante acvatice. Cand sunt deranjate de apropierea unor intrusi, se ridica la suprafata, scotand din apa capul si partea superioara a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atarnandu-le pe cap ca niste plete. Probabil, asa se explica faptul ca in multe versiuni a ale legendelor despre “oameni ai marii” se spune ca acestia au parul verde. Femelele au mamelele situate in regiunea toracica, asa ca, aproape de pieptul mamelor, pot fi zariti uneori niste pui – cea mai elocventa imagine care evoca feminitatea. Adaugati la asta faptul ca, pe vremea aceea, calatoriile pe mare puteau dura saptamani sau luni in sir...



Dupa un atat de lung rastimp de singuratate, nu-i de mirare ca bietii marinari vedeau – sau isi imaginau – aceste fapturi greoaie ca pe niste femei ale apelor. (Parca si auzi comentariile pe care le faceau, in vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de pe mal, la ciudatele sirene grasane care se balaceau la mica departare de ei!) Iar cum, la intoarcerea pa uscat, aceste povesti – istorisite, pesemne, in special la carciuma - treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la randul lui, insistand asupra laturii spectaculoase, adaugand amanunte senzationale menite sa-i lase pe ascultatori cu gura cascata… si uite asa, de la niste mamifere acvatice greoaie si cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niste frumoase si ispititoare femei ale apelor. Era ca si cum ar fi jucat “telefonul fara fir” timp de mai multi ani si mai multe generatii.



Ce se intampla azi cu aceste sirene marine? Ca multe dintre animalele care s-au ciocnit cu oamenii si civilizatia lor, nu o duc foarte bine. Odinioara, dugongii populau aproape toate apele de coasta din Oceanul Indian, din Marea Rosie pana in estul Africii. Azi, populatiile s-au redus mult: habitatele preferate ale dugongilor (ape putin adanci, bogate in plante marine) au fost afectate de poluare; animalele au fost mult vanate pentru carne si grasime (si, dupa anumite opinii, inca mai sunt, in India si Sri Lanka), fiind o prada usoara pentru vanatori din pricina vitezei mici si a rezistentei scazute la efort. In plus, nasc doar cate un pui, odata la cativa ani, avand asadar un ritm de inmultire lent. Mai pot fi vazute grupuri de dugongi in apele Australiei (unde sunt protejati), in Marea Rosie, in stramtoarea ce desparte India de Sri Lanka… dar sunt putini si, in continuare, ameninatati.

Lectiile trecutului

Cea mai apropiata ruda a dugongului a cazut deja victima omului. Vaca de mare a alui Steller (Hydrodamalis gigas), o specie de mari dimensiuni (ajungea la 8 metri lungime si aproape 6 tone greutate, de trei ori mai mari decat un dugong) era un animal care, ca si dugongul, era adaptat vietii in apele putin adanci din preajma coastelor. Fosilele gasite arata ca, in urma cu 100.000 de ani, specia era raspandita in nordul Pacificului, din Japonia pana in California.



Cand a fost descoperita de europeni, in 1741, aria ei de raspandire se restransese deja la doua insule subarctice (insulele Bering si Copper, care alcatuiesc arhipelagul numit Insulele Comandorului) din Marea Bering. Specia a fost descrisa de Steller, medicul si naturalistul unei expeditii trimise de tarul Petru cel Mare si condusa de Vitus Bering. O furtuna puternica a despartit cele doua corabii cu care pornisera exploratorii; una dintre nave a naufragiat si echipajul a fost nevoit sa petreaca iarna pe o insula, pana atunci necunoscuta, care avea sa se numeasca de atunci Insula Bering. Multi dintre exploratori, inclusiv Vitus Bering, s-au imbolnavit de scorbut si au murit. Cei ramasi in viata si-au datorat supravietuirea unui mamifer acvatic – si el necunoscut pana atunci – numit apoi vaca de mare a lui Steller. Pentru naufragiati, uriasele vaci de mare, atat de blande incat se hraneau fara teama in apele de la mal, in apropierea oamenilor, au fost o sursa de hrana usor accesibila.

Dupa ce Steller a publicat descrierea speciei, vanatorii de animale cu blanuri pretioase – era o indeletnicire infloritoare in regiunea aceea si in vremea respectiva – au socotit-o si ei la fel de utila ca si naufragiatii, intrucat le asigura supravietuirea pe coastele nordice in timpul iernii. Carnea si grasimea serveau drept hrana, iar din pielea groasa si rezistenta, vanatorii confectionau, la fata locului, barci, intinzand pieile pe un schelet de lemn. Vanatorii intrau pur si simplu in apa mica din apropierea malului, se apropiau de pasnicii uriasi care “pasteau” linistiti si ii strapungeau cu harpoanele, de care trageau apoi pana cand animalele, epuizate de pierderea de sange, puteau fi ucise cu lovituri de cutit. Existenta acestei specii a contribuit la cucerirea Marii Bering de catre europeni, dar acest ajutor pe care, fara voia ei, l-a dat omului, i-a fost fatal. N-a fost nevoie decat de un sfert de veac pentru ca marea sirena sa dispara. Ultimul exemplar a fost ucis in 1768.

Sirenele de apa dulce: lamantinii


Cunoastem pana cum trei specii: lamantinul american (Trichecus manatus), cel amazonian (Trichecus inunguis) si cel african (Trichecus senegalensis). (Recent, Marc von Roosmalen, un cunoscut biolog si explorator al Amazoniei, a publicat o comunicare privind descoperirea, in America de Sud, a unei noi specii de lamantin, de mici dimensiuni, care traieste in raul Arauazinho. Deocamdata, insa, nu toti zoologii sunt convinsi ca e vorba despre o noua specie.)



Lamantinii sunt adaptati vietii in apele dulci ale fluviilor sau in cele salmastre ale estuarelor, rareori patruzand si in oceane. Pasnicele sirene rotofeie pasc pe fundul acestor ape, hranindu-se mai ales cu plante acvatice (nu alge, ci plante superioare). Numeroase adaptari fiziologice le permit sa profite de acesta sursa de hrana. Plantele superioare din apele dulci contin mult siliciu care, in mod normal, ar produce uzura foarte rapida a dintilor. Lamantinii, care se hranesc cu aceste delicatese abrazive, au o adaptare unica printre mamifere: dintii din fata, tociti, cad periodic si sunt inlocuiti de alti dinti care se formeaza in partile posterioare ale maxilarelor si migreaza lent (cam 1 mm pe luna) spre partea din fata a gurii.

Plantele acvatice contin cantitati mici de substante nutritive, astfel ca lamantinii (care ajung la 4 metri lungime si 100 kg greutate) au nevoie de volume mari din acesta hrana. In mod corespunzator, intestinele au o lungime impresionanta (peste 45 metri!), adaptare caracteristica, de altfel pentru erbivore. Bacteriile prezente in intestin produc cantitati mari de gaz, care ar dezechilibra corpul in apa, daca n-ar exista adaptari compensatorii. Astfel, oasele lamantinilor sunt masive, cu densitate mare, foarte grele; plamanii se intind in tot lungul cavitatii corpului, incarcatura gazoasa fiind astfel mai uniform repartizata, iar corpul este usor turtit. Toate aceste caracteristici ajuta lamantinii sa-si pastreze echilibrul in apa. O alta adaptare la continutul scazut de substante nutritive este metabolismul lor lent; de aceea, lamantinii se misca incet si nu pot supravietui decat in ape cu temperaturi relativ ridicate.



Blandele sirene de apa dulce sunt, din pacate, si ele amenintate cu disparitia.
Carnea lor gustoasa, comportamentul lor bland, miscarile lente si rata de inmultire foarte scazuta (o femela, desi poate trai cateva zeci de ani, naste in cursul vietii doar cativa pui) reprezinta o combinatie primejdioasa de factori, care a dus la imputinarea acestor mamifere. Chiar daca azi nu mai sunt vanate atat de intens ca in trecut, au aparut alte amenintari. Ape poluate, barci cu motor, care ranesc sau chiar omoara multi dintre ei… Aceste necazuri le au mai ales lamantinii din Florida, care au ghinionul sa traiasca intr-o zona cu populatie umana densa si cu o intensa activitate turistica. In schimb, lamantinii din bazinul Amazonului patimesc mai cu seama din cauza vanarii de catre localnici. Carnea de lamantin prajita in propria ei grasime este un fel de mancare extrem de pretuit in regiunile tropicale sudamericane. Nu numai localnicii au exploatat astfel lamantinii, ci si colonistii europeni care, pana pe la jumatatea secolului XX vanau anual zeci de mii de astfel de animale si comercializau carnea si pieile.



Chiar si azi, desi comertul cu carne de lamantin a fost interzis, iar mare parte din populatia riverana din bazinul Amazonului migreaza la orase, renuntand sa mai vaneze lamantini, numarul acestor animale e destul de mic. Mai sunt si plasele de pescuit, in care se incurca multi lamantini; nemaiputand sa iasa la suprafata pentru a respira, sufera o moarte groaznica, prin inec. Autoritatile din regiune si organizatiile neguvernamentale duc intruna munca de lamurire in randul pescarilor autohtoni, incercand sa-i convinga sa supravegheze atent plasele si sa elibereze imediat lamatinii prinsi accidental in ele. In regiunea braziliana a Amazoniei, au fost infiintate, incepand din 1977, cateva rezervatii in care printre, alte specii, sunt protejati lamantinii amazonieni.

Ce legatura are lamantinul cu hidrocentrala?

Ca lamantinii au un loc si un rost in complicatul echilibru al ecosistemelor naturale, e usor de inteles; e insa remarcabil faptul ca aceste sirene dolofane au un rol util chiar si in lumea superthnologizata creata de oameni. Recent, lamantinii au inceput sa fie apreciati pentru importanta lor in intretinerea canalelor de irigatie, a lacurilor de acumulare, a barajelor artificiale, pe care le curata de plantele acvatice in exces. Fara astfel de interventii igienice, inmultirea excesiva a plantelor determina intensificarea evaporarii apei; tulpinile lungi si abundente stanjenesc navigatia, pot bloca partile in miscare al utilajelor hidroenergetice, iar prin descompunerea materiei vegetale sunt eliberate substante care intoxica vietuitoarele acvatice si corodeaza partile metalice ale acelorasi utilaje.



Pe deasupra, plantele supra-abundente impiedica patrunderea unei cantitati suficiente de lumina, iar in lipsa acestuia scade cantitatea de plancton – ansamblul de organisme marunte care constituie baza piramidei trofice – astfel incat populatiile de pesti, lipsite de hrana suficienta, au de suferit. Introducerea lamantinilor in astfel de ape (asa cum se procedeaza in Florida) corecteaza aceste dezechilibre. Exista asadar, un motiv in plus pentru a proteja aceste sirene de apa dulce; altfel, in curand, ar putea deveni si ele o legenda.



Cu miscarile lor lenese si infatisarea lor atat de blanda, pasnice, dar inca prea putin cunoscute, caci nu sunt usor de studiat, sirenele adevarate - atatea cate mai traiesc azi – sunt prezente stranii intr-o lume in care totul tinde sa devina tot mai rapid si mai violent. Chiar daca stiinta moderna le-a dat un nume si le-a incadrat intr-o clasificare zoologica, sirenele noastre contemporane – lamantini si dugongi – sunt inca niste animale misterioase, tot atat de bizare si fascinante ca si legendarele fapturi cu cozi de peste, create de imaginatia oamenilor si carora sirenienii le-au servit drept model.


http://www.descopera.ro

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
12-27-2012, 11:49 PM (This post was last modified: 12-28-2012 10:26 AM by anuk.)
Post: #17
RE: MIT SAU REALITATE ???
Turnul Babel

[Image: imgiiIMsd_zps45a10dcd.jpg]
(tablou pictat de Pieter Bruegel)


Mitul Turnului Babel a strabatut glorios timpul, continuând sa stârneasca interesul, cu toate ca s-au scurs tone de cerneala pe aceasta tema atât de cunoscuta. Constructia Turnului Babel este unul din episoadele marcante ale Genezei (a inceput sa fie scrisa in anul 597 i.Ch.). Nascut din imaginatia populatiilor de evrei deportati in Babilon, imaginatie inspirata de un enorm edificiu cultural (zigurat) ar fi fost dedicat zeului Marduk, emblematic pentru populatia babiloniana.

Cavalcada atestarilor antice

Turnul ar fi fost ridicat din caramizi arse, constructorii lui fiind urmasii lui Noe, pe o câmpie din tara Shinear. Ajungând aici, au spus: „Hai sa zidim o cetate si sa inaltam un turn al carui vârf sa atinga cerul si sa ne ducem faima!”. Si mai spune Cartea Genezei: „Si Domnul a coborât sa vada cetatea si turnul si atâta vreme cât toti vorbeau aceeasi limba, turnul se inalta vazând cu ochii. Domnul le-a incurcat-o, dând nastere mai multor graiuri ca sa nu se mai poata intelege intre ei apoi i-a imprastiat pe toti pe intreaga suprafata a Pamântului”.

O legenda se refera la faptul ca oamenii au construit un turn care sa strapunga cerul si ca au fost pedepsiti pentru acest act indraznet, pornit dintr-o ambitie pacatoasa si din infumurare nemarginita. O alta, dezvolta textul din Geneza. Prin constructia acestui turn, oamenii voiau sa recucereasca Paradisul pierdut, dar fara ajutorul lui Dumnezeu, ambitie care poate fi asociata celei a lui Adam si a Evei, aceea de a deveni asemenea lui Dumnezeu, exprimând generic incercarea omului decazut de a se depasi pe sine, sfidându-l pe Creator, si incercând sa-si asigure accesul in lumea divina. In limba akkadiana, Babilon este tradus prin „Poarta zeului” (ba-bbilu) iar in ebraica, prin „confuzie”, „amestec” (balal). Pe una dintre tablitele din piatra descifrate de experti de la Universitatea din Londra (printre cele mai vechi – 5000 de ani – in care este evocat Turnul Babel), scrie asa: „Am adunat oameni din mai multe tari, facând apel la regii care stapâneau popoare ocrotite de zeul Marduk. Acestia au ridicat turnul din caramida legata cu smoala, care stralucea ca Soarele de pe cer”.

Textele inscriptionate pe tablite din piatra, de o valoare inestimabila cu un alfabet alcatuit din 107 cuneiforme, se afla in colectia omului de afaceri norvegian Martin Schoyen. Ele fac referire la fapte de razboi, la modul de viata al babilonienilor, la tehnica de constructie a turnului si a ziguratelor (structuri monumentale in forma de piramide), cel mai important fiind construit de Nabucodonosor al II-lea (634-562 i.Ch.) in cinstea zeului Marduk. Unii specialisti sunt de parere ca acest zigurat i-ar fi inspirat pe cei care au scris textul biblic referitor la Turnul Babel. Pe una din tablitele mai vechi, deteriorate, aflate in Liban, poate fi deslusita o reprezentare grafica a regelui: un barbat bine facut, cu barba, purtând o coroana conica, roba, sandale si un sceptru de inaltimea sa.

Incursiune in orasul antic

Babilonul (aflat la sud de Bagdad, in mijlocul bazinului Eufratului), era deja o cetate importanta in momentul in care primii evrei au ajuns aici in mileniul al III-lea i.Ch., devenind capitala dupa invazia semiticilor din vest. Primul zigurat a fost construit aici de Hammurabi (1798-1750 i.Ch.), al VI-lea rege al noii dinastii semitice. Pe o stela din diorit negru, descoperita in Susa, (se afla acum in Luvru) este inscriptionat celebrul cod al lui Hammurabi, promulgat in timpul domniei sale, inspirat din legea ebraica „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Ziguratele nu au fost o inventie babiloniana, fiind construite cu mult timp inainte in Mesopotamia, in perioada de domnie a regilor celei de-a III-a dinastie Ur, intre anii 2112 si 2004 i.Ch. Marduk devine zeu suprem dupa ce puterea babiloniana domina intreaga Mesopotamie. Orasul a fost reconstruit in timpul noului Imperiu babilonian, de Nabucodonosor, care i-a sporit stralucirea. Sub domnia sa au fost unite toate triburile Mesopotamiei, iar inflorirea culturala si stiintifica (legata de literatura, matematica, stiinte ale naturii, astronomie, astrologie etc.) a ajuns la apogeu.

In 1899 a avut loc prima expeditie arheologica germana condusa de Robert Koldewey care a facut sapaturi in Babilon, dupa ce au fost studiate textele biblice, ale istoricului grec Herodot – entuziasmat de frumusetea orasului-cetate „care o intrecea pe cea a oricarui oras” – care l-a vizitat prin anul 460 i.Ch. si ale lui Ctesias, medicul regelui persan Artaxerxes al II-lea. Herodot mai spunea ca zidul inconjurator era gros „cât doua care trase de 4 cai”. (In Biblie, era considerat un exemplu de lux si decadenta.) Era urias in comparatie cu alte orase faimoase ale Antichitatii, intinzându-se pe 2,6 km2, fiind „binecuvântat” de prezenta Eufratului care-l strabatea.

Palatul Cerului si al Pamântului

Robert Koldewey spera sa descopere vestigiile gradinilor suspendate, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, si ale Turnului Babel, dar in urma sapaturilor vestigiile miticelor constructii nu au fost descoperite. Arheologii germani au descoperit insa poarta zeitei Ishtar ornamentata cu lei si zidurile metropolei care l-au fermecat pe Herodot, un drum cu o latime de 19 metri, denumit Strada Procesiunii, pavat cu dale din calcar alb si brecie rosie, flancat de ziduri din ceramica albastra ornamentata cu 60 de basoreliefuri infatisând lei (animalul era emblema zeitei Ishtar). Strada trecea prin Poarta zeitei si se sfârsea la templul reconstruit de Nabucodonosor, inchinat lui Marduk. In interior se afla o sala vasta, acoperita cu aur (in acele vremuri) iar in spatele templului, conform relatarilor lui Herodot, semetul zigurat, restaurat si completat cu etaje (7-8) care ajungea la o inaltime de 90-100 de metri. Pâna la etajul al doilea se urca pe scari, iar mai departe, pe rampe. Tot de Herodot suntem incunostiintati de faptul ca in vârf se afla un altar in care erau instalate un pat (pe care se odihnea zeul Marduk) si o masa din aur.

Sapaturile ulterioare au dus la descoperirea unor fundatii din caramida si a unor urme imprimate in sol ale unui edificiu de mare anvergura, marele zigurat inchinat zeului Marduk, darâmat de Alexandru Macedon care voia sa reconstruiasca Babilonul, urmând sa devina capitala imensului sau imperiu. Observatiile de la fata locului, din satelit – din epoca moderna – datele topografice si diverse masuratori coroborate cu informatiile din faimoasele tablite si din alte inscriptii in piatra au permis formularea urmatoarei concluzii: baza edificiului avea forma patrata cu latura de 90 de metri iar inaltimea acestuia, construit din 6-7 etaje in forma de terase, era cuprinsa intre 66 si 90 de metri.

Dupa moartea lui Nabucodonosor, orasul a inceput sa decada. Ultimul rege, Nabonidus (556-539 i.Ch.), s-a retras la un moment dat in desert, lasându-l pe fiul sau Belshazar – iresponsabil si desfrânat – regent. Se spune ca in timpul unui banchet, acesta a indraznit sa foloseasca vesela din aur si argint luata dintr-un templu din Ierusalim, un pacat urias care avea sa atraga blesteme asupra sa si a destinului cetatii. Pe un zid din Babilon apar descifrate de profetul Daniel, cuvinte care vestesc sfârsitul orasului. Asa cum s-a si intâmplat in 539 i.Ch.: Cyrus cel Mare il cucereste si-l anexeaza Imperiului persan. Cyrus va proteja cladirile religioase, nu insa si Xerxes care il distruge in mare parte in anul 482 i.Ch.

DORIN MARAN


http://www.revistamagazin.ro


http://www.crestinortodox.ro/diverse/tur...18940.html

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
06-24-2013, 10:37 AM
Post: #18
RE: MIT SAU REALITATE ???
Un material f frumos si complex despre Sanziene : ceva intre mit ,magie , poezie ,traditii......



„Dumnezeu randuieste un rastimp de liniste, cand stau in cumpana toate stihiile, si cerurile cu stele si vanturile”, scria Mihail Sadoveanu in romanul sau “Noptile de Sanziene”, descriind vremea de raspantie a vrajilor si descantecelor de dragoste. Cica in florile de Sanziene, cu parfumul lor afrodisiac, s-ar putea ghici ursitul si belsugul, s-ar lega si dezlega destine. Ele sunt galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen care miroase puternic a fan si a miere. Daca le atingi, oricat de delicat, din ele se scutura o spuza de aur. Viata lor este scurta si dureaza doar cat soarele isi arata puterea. Ele au fost numite Doamnele Florilor, Sant-zianele, in traducere libera insemnand Sfintele zeite sau zane. Le gasim oriunde: pe marginea drumului, prin livezi si poienite, pe campuri si prin pasuni, la margini de paduri. Si nu au puteri magice decat intr-o singura zi, in 24 iunie, de Sanziene.

Fetele de maritat asteapta sa se spele pe fata cu roua diminetii. Caci in noaptea de 24 isi vor visa ursita, atunci cand portile lumii se deschid larg larg catre duhuri si le lasa sa-si priveasca, in somn, viitorul. Cele cu pretentii de vrajitoare, vor spune ca in noaptea magica e timp de adunat ierburi de leac si de legat in farmece iubirea. Sanzienele investesc florile ce le poarta numele cu proprietati magice pentru a veni in ajutorul celor care isi doresc sa isi gaseasca perechea. Si, daca florile de Sanziene sunt folosite sa deschida portile lumii de dincolo de viata, magia imprumuta puteri miraculoase si altor plante tamaduitoare culese la ceas de noapte: cicoarea prinsa-n sold e datatoare de putere si spor la secerat. Maselarita alunga durerile de dinti muritorilor, dar le facilita zborul pe matura. Iarba sarpelui, care infloreste la miezul noptii de Sanziene si dispare a doua zi dimineata , odata cu cantatul cocosilor, e aprig folosita pentru vraji si farmece de amor. Desi pazita de duhuri rele, ea aduce noroc celor care o culeg, inlesnind cunoasterea gandurilor celor din jurul lui. Daca ai curajul sa o inghititi, atunci poti citi ca in carte soarta celor pe care pui mana. Verbina este folosita in descantecele de dragoste, la fel ca zarna – iarba dragostei. Dar ce inseamna noapte magica fara descantecul de Sanziene:

“Eu voi întoarce ulcica asta,
Si ulcica întoarce vatra,
Si vatra întoarce soba,
Si soba întoarce grinzile cu horna.
Si grinzile întorc podelele, Leaturile si sindilele,
Sindilele intorc crangurile,
Si crangurile întorc pe Sfantul Spiridon
Si pe Sanziene.
Si Maica Domnului
Sa intoarcă inimile celor împricinati
Unul asupra altuia.
Cu cugetele
Si cu dragostea
Sa se împaciuiasca !”

Si totusi, cine sunt Sanzienele? Etimologia cuvantului este asociata cu “Sancta Diana”, o zeitate pagana, iar “Dragaica” este un termen de provenienta slava. Sarbatoarea Sanzienelor este la origine una pagana, fiind celebrata intotdeauna in data de 24 iunie. Nu intamplator este cea mai lunga zi a anului, de vreme ce noaptea este chintesenta magiei ielelor. Daca pana atunci zilele s-au aflat sub stapanirea zanelor rele, adica a Rusaliilor, care au marcat incheierea ciclului agricol, in aceasta noapte zanele rele fac jonctiunea cu suratele lor, Sanzienele, care marcheaza solstitiul de vara dand astfel frau liber iubirii si fertilitatii.

Sanzienele sunt ielele padurilor, fecioare frumoase si voluptoase, neiertator de seducatoare, pline de viata si jucause, ascunse in pesterile din munti sau in iazuri si lacuri adanci, descrise ca niste fecioare nebune, inzestrate cu puteri magice si de seductie. Ele apar noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora lor nebuna, dansand goale, cu parul despletit in vant si cu clopotei atarnati la gleznele picioarelor. Se zice ca acolo unde danseaza ielele, locul ramane ars ca de foc pana in primavara urmatoare cand iarba rasare din nou, iar locul devine sera ciupercilor “lingura zinei”. In aceasta zi veti auzi cucul pentru prima oara in an cantand, dand buna vestire chiar … in “ziua cucului”. Oare de aici este vorba aia batraneasca: “Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul”? In aceasta zi fetele nemaritate impreuna cu tinerele neveste merg pe camp, la cules de Sanziene, florile galbene sau albe, delicat parfumate. Daca inainte erau folosite in prepararea leacurilor sau in decorarea altarurilor ritualice, astazi ele impodobesc icoanele, usile si portile ca sa alunge spiritele rele, bolile si blestemele si sa aduca prosperitate si noroc in toate.

Ochiul omenesc n-are voie sa vada ielele caci, fiind de-o frumusete rapitoare, le ia mintile oamenilor. Acestia se tem in noaptea de 23 iunie sa umble pe cararile neumblate, caci cei batrani spun ca aceia care le-au vazut goale, dansand in poiene, le-au luat duhurile mintile. Romulus Vulcanescu a cules si un descantec, inclus in lucrarea “Mitologie romaneasca, care descrie un astfel de moment:

Nemilostivelor,
Relelor,
Apucatelor,
Zănatecelor,
Bătrânelor,
Urâtelor,
Răşchiratelor,
Ţâfnoaselor,
Scârboaselor,
Ce v-a făcut
de nu v-a plăcut?
De ce l-aţi pocit şi nenorocit?
pe omul iubit?
De ce i-aţi luat
glasul de bărbat?
şi glas de femeie i-aţi dat?
De ce i-aţi luat bărăbţia?
De ce i-aţi luat mândria?
De ce l-aţi nenorocit
în câmp înverzit?
Daţi-i înapoi,
tot ce i-aţi luat,
glasul,
bărbăţia
şi mândria,
c-am să vă bat,
cu vergeaua de alun înodurat,
în pădure,
în câmp înflorit
şi-am să vă toc,
cu melitorul,
cu toporul,
cu securea până aţi pieri,
şi zâne n-aţi mai fi.
Fireaţi voi să fiţi,
de fete bătrâne,
urâte şi spâne,
de zâne spurcate,
de babe-nţărcate,
de destrăbălate”…

Ele se razbuna doar atunci cand sunt provocate. Romanii le-au numit in fel si chip, dupa zonele in care ele au diferite nume: Sanziana, Iana, Mireasa, Doamna zanelor, a calusarilor sau a holdelor, Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase, Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, Stapana surorilor, Rusaliile. Cei care celebreaza sarbatoarea vor avea parte de recolte manoase de grau, de leacuri pentru boli si molimele, cu totii vom avea sufletul usor. Femeile vor avea pantec roditor si fetele de maritat, ursita de asteptat. N-aveti voie sa coaseti, sa spalati sau sa maturati caci exista riscul sa fiti fulgerati. Atentie mare, caci farmecele se prind in Noaptea Ursitelor.

Ca sa ramana tinere si frumoase, fetele aduna roua de pe florile de Sanziene si se spala pe fata si pe trup cu ea. Roua din noaptea de Sanziene are insusiri deosebite, crezandu-se ca daca te stropesti cu apa de stele pe trup, el va deveni frumos si suplu, iar daca te speli pe fata, te vei face si mai frumoasa. In popor, Sanzienei i se mai spune „iarba ce alunga diavolii si duhurile necurate”. De aceea cand este agatata la fereastra, indeparteaza strigoii de casa si pe toti cei purtatori de ganduri rele. Credinta populara spune ca arsa, alunga spiritele si diavolii din casa. N-am prea inteles eu metafora cu roua arsa, dar cum suntem in ajun de sanziene, ma voi stradui sa cred.

Cei care se iubesc si fac baie impreuna intr-un lac sau o apa curgatoare, in noaptea de 23 spre 24 iunie, vor ramane toata viata impreuna. Oh, n-avem nici un lac prin preajma, iar Bega e cam maloasa! Tot in noaptea de Sanziene, stramosii sunt pomeniti cu daruri vegetale, in munti de fructe si legume. Daca pamantenii isi intorc fata de la cele crestinesti, Sanzienele pot face farmece intoarse blestemand pamantul sa fie neroditor si secetos, iar femeile sa devina sterpe. Cele care vreti sa va vedeti in somn ursitul aveti ceva treaba de facut: daca vreti sa va visati iubitul, trebuie sa culegeti flori de sanziene, proaspat taiate cu cutitul si puse inainte de culcare sub perna sau sa le impletiti in coronite si sa le asezati in locuri tainice si curate in gradina asteptand sa fie scaldate cu roua. Daca vreti ca ritualul sa fie la vedere, mergeti dis de dimineata, cand roua le spala pe fata, la cules de sanziene si puneti-va pe impletit cununi ce trebuie aruncate sus pe casa. Daca raman agatate pe acoperis, exista sansa sa va maritati in acest an, daca va treziti cu ele-n cap, e clar ca ursitul mai intarzie sa apara cel putin inca un an. Abtineti-va cele maritate, nu luat soarta peste picior caci ielele sunt suparacioase. Acum e vremea cand glasurile fetelor rasuna pe ulitele framantate de pasi nerabdatori:

“Du-te, Soare, vino,
Lună Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea – floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.Hai frumoaselor ce stati,
Zane vreti sa ramaneti,
Ca venim dupa petit,
Pana nu v-ati razgandit.”
piatza

striga feciorii neinsurati care umbla cu florile cazute de pe hornuri si prinse apoi la palarie. Ca striga de necaz ca mandrele lor dragi n-au avut indemanarea de a atrage ursita, ca striga de bucurie ca mai haladuiesc inca un an, n-are cine ce sa stie. Dar varianta satirica a primei poezii ma indeamna sa cred ca si feciorii ar fi vrut sa isi gaseasca mai repede perechea:

„Toate slutele-s grabite,
Toate vor sa se marite,
Cu-alde unii dintre noi,
Feciori mandri, vai de noi,
Ca la nunta stim hori,
La praznice stim pranzi,
Si la dragosti si mai si…”

La sat inca sunt pastrate coronitele de Sanziene tot anul, ca fecioarele din casa sa fie iubite de flacai vrednici si gospodari, sa fie ferite atat de blesteme, farmece si vraji, cat si de sagalnicii si nevolnicii de zburatori. Fetele ce se doreau a deveni si mai chipese se scaldau in apele curgatoare in ziua de Dragaica, “facandu-le frumoase si curate ca apa neinceputa”.

Daca este sa dam crezare site-ului superstitii.ro, iata care ar fi leacul pentru tinerete fara batranete: “Spălatul cu rouă este foarte important de Sânziene. Nu doar fetele nemăritate au dreptul să simtă efectele sale benefice, ci şi nevestele care îşi pot reînnoi astfel frumuseţea. Babele din sat trebuie sa meargă în zori de zi prin locuri necălcate, unde strâng roua Sânzienelor într-o pânză albă, nouă, iar apoi o storc într-o oală nouă; pe drumul de întors spre casă ele nu trebuie să vorbească deloc şi nu trebuie să întalnească pe nimeni în calea lor, iar roua astfel păstrată se oferă fetelor şi femeilor care au nevoie de ea”. Fecioarele care purtau flori de Sanziene la san deveau atat de frumoase incat furau de indata inima flacailor. Nevestele tinere purtau florile in snopuri mici prinse la brau ca sa le faca fertile, iubarete si apte pentru seceris. In unele zone ale tarii inca se mai practica Dansul Dragaicei, in vreme ce in altele tinerii alearga o Dragaica mireasa ca sa aduca rod bogat peste sate si ogoare. In multe localitati, in ziua de Sanziene, flacaii isi asteapta draga in poarta casei ca sa o stropeasca , ca pe o floare aleasa, cu apa din belsug, sa creasca mare si frumoasa si sa infloreasca. Dupa cum lesne reiese din context, Noaptea de Sanziene este una erotica inainte de toate, un fel de ritual al imperecherii sufletelor.

Probabil de aceea in unele zone s-a pastrat traditia “boului de Sanziene” alergat de flacaii din sat, care intruchipeaza pe insusi Dionysos, zeul fertilitatii. Boul este frumos impodobit cu buchete de flori, margele, panglici si clopotei prinse de coarne, cununi de flori trase pe grumaz, cu covoare tesute aruncate pe spinare si plimbat pe toate ulitele satului. Boul este insotit de alaiul de flacai marcati ca niste draci si o “cuva”, un flacau costumat in femeie ce simuleaza ritualul imperecherii cu toata hoarda de draci.

Dupa ce boul este plimbat si dus acasa, flacaii se scalda in apa curgatoare de toate relele si se pun pe petrecut. Sarbatoarea de Sanziene apare mentionata in multe opere literare romanesti, incepand cu Dimitrie Cantemir si terminand cu romanele lui Mihail Sadoveanu sau Mircea Eliade. Toti insa vorbesc despre ea ca despre o sarbatoare aflata sub semnele magiei, o sarbatoare de celebrare a iubirii , o incercare de aflare a celui ursit. In “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea ielele “nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”. Sadoveanu, in romanul deja amintit, descrie noaptea sfanta din poiana codrului Paraclis : “În noaptea aceea a Sfântului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmasarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat.” Nici Mircea Eliade nu a scapat de vraja acestei nopti pe care a descris-o atat de subtil in romanul Noaptea de Sânziene prin vocea personajului Stefan Viziru: „Unii spun că noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”

Daca veti avea curiozitatea sa cititi aceste lucrari, veti constata ca folclorul si-a pus din plin amprenta asupra lor, afirmand o serie de superstitii ridicate la rang de lege populara:

cel ce culegete floare alba de feriga in noaptea de Sanziene va avea noroc tot anul;
daca ai cules in aceasta zi frunze de artar, ele vor vindeca ranile si durerile de cap;
daca inconjurati casa si acareturile cu faclii aprinse in noaptea de Sanziene, veti avea parte de un an bogat;
daca vrei sa iti fortezi ursita, arunca buchetul de sanziene pe fereasta sau prin usa deschisa. Daca nu trece dincolo de pervaz sau de prag, mai ai de asteptat pana sa te imbraci mireasa;
daca vrei sa auzi anumalele stand la divan, aceasta este noaptea in care le poti auzi;
de vrei sa fii sanatos, fa-ti turte din aluat cu flori de soc.

Si cum numai maine nu-i poimaine, va spun de pe acum: aveti grija de Sanziene!

Bibliografie:

Tudor Pamfile – Sarbatorile la romani
Ovidiu Barlea –Foclorul romanesc
Romulus Vulcanesu – Mitologie romaneasca
Ion Ghinoiu – Sarbatori si obiceiuri romanesti
Mihail Sadoveanu – Nopţi de sânzâiene. Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae
Romulus Vulcănescu – Mitologie română
T. Rudică si D. Costea – Aspecte psihologice în mituri, legende şi credinţe populare

Sursa: http://ploaiadecuvinte.blogspot.ro/2013/...it-si.html

[Image: userbaranukbyserj3.jpg]
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
Post Reply 




User(s) browsing this thread: 1 Guest(s)

Contact Us | WWW.PREMONITII.RO | Return to Top | Return to Content | Lite (Archive) Mode | RSS Syndication