Post Reply 
 
Thread Rating:
  • 0 Votes - 0 Average
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
SARBATORILE PASCALE
03-30-2010, 01:05 AM (This post was last modified: 03-30-2010 01:32 AM by anuk.)
Post: #11
RE: SARBATORILE PASCALE
Incondeierea oualor

Ne apropiem cu pasi grabiti de sarbatorile Pascale. Nea cuprins valul pregatirilor lasandu-ne absenti la alte probleme. Toti dorim sa avem ceva nou, sa facem ceva nou, sa incercam ceva nou si acel “ceva” poate fi de exemplu o metoda noua de incondeiere a oualor, ce ne-ar permite sa ne simtim mai originali. Principalul e sa imbinam culorile potrivite cu semnele potrivite pentru a putea transmite un mesaj mare printr-un ou micut.
Acum 2000 de ani inainte de Cristos ouale colorate erau folosite Chinezi. Ceva mai tarziu cercetarile au aratat ca obiceiul colorarii oualor se intalnea intr-o serie de tari ca: Grecia, Franta, Ucraina, Elvetia, Austria, Olanda, Armenia, Lituania, Egipt, Anglia etc. In unele state ouale incondeiate erau inlocuite cu oua de ciocolata.
In cultura romaneasca oul a inspirat numeroase legende, basme fiind considerat ca symbol al creatiei. Lucrarile multor oameni de arta se roteau in jurul acestui simbol , putem mentiona aici pe Constantin Brancusi care considera oul “Obiectul perfect”. In present, in traditia populara romaneasca, ouale de Pasti devine un simbol al regenerarii, purtatoare de viata al purificarii si al vesniciei, protejaza animalele din gospodarie.
Originea colorarii oualor sa pierdut in negura vremii, din timpurile cand Anul Nou se sarbatorea la echinoctiul de primavera. In acele timpuri ele erau oferite in dar ca simbol al fecunditatii, echilibrului si creatiei.
In folclor se cunosc mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Pasti si de ce ele au devenit simbolul sarbatoririi Invierii Domnului. Unii spun ca atunci cand Isus a fost batut cu pietre acestea atingandu-se de el se transformau in oua rosii. O alta legenda afirma ca dupa ce Isus a fost rastignit, carturarii saducei si rabiniii farisei au facut un ospat de bucurie. Unul din ei a zis: “Cand va invia cocosul pe care il mancam si ouale fierte vor deveni rosii atunci va invia si Isus”. Nici nu si-a terminat bine vorbele si ouale s-au si facut rosii, iar cocosul a inceput sa bata din aripi. Cea mai raspandita legenda relateaza ca Maica Domnului care venise sa-si planga fiul rastignit a pus un cos cu oua langa cruce si acelea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Isus. Domnul, vazand ca ouale s-au inrosit , a spus celor de fata: “De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducerea aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”.
In present sunt folosite mai multe culori la incondeierea oualor, fiecare din ele avand un anume simbol:
Rosu - simbol al sangelui, soarelui, focului, dragostei si bucuriei de viata.
Negru - absolutism, statornicie, eternitate.
Galben - lumina, tinerete, fericire, recolta, ospitalitate.
Verde - reinnoirea naturii, prospetime, rodnicie, speranta.
Albastru - cer, sanatate, vitalitate.
Violet - stapanire de sine, rabdare, increderea in dreptate.

In trecut ouale se vopseau in culori vegetale, astazi se utilizeaza mai des cele sintetice, chimice. Culorile vegetale sunt preparate dupa retete stravechi, care au la baza o mare varietate de procedee si tehnici, de exemplu:
Rosu se obtine din coaja de mar dulce, frunze si flori de mar dulce, roiba, flori de sovarf, coaja de macies, etc.
Albastru se obtine din flori de viorele.
Verde poate fi obtinut din frunze de nuc, coaja de arin, coaja si mugur de mar paduret, floarea-soarelui, etc.
Galben se obtine din coji de ceapa, coaja de lemn padureţ, coaja de lemnul cainelui, coaja de malin, etc.
Negru (ouăle negre simbolizeaza durerea lui Isus) se obtine din coaja verde a nucilor, coaja si fructe de arin, etc.

Ornamentica oualelor decorative este extrem de variata, ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, si religioase. Astfel, putem deosebi simboluri si semnificatii precum:
linia dreapta verticala simbolizeaza –viata
linia dreapta orizontala simbolizeaza – moartea
linia dubla dreapta simbolizeaza – eternitatea
linia cu dreptunghiuri simbolizeaza - gandirea si cunoasterea
linia usor ondulata simbolizeaza - apa, purificarea

Tehnici de incondeiere a oualor:
Sunt doua posibilitati de pregatire a oului pentru incondeiere- fierberea lui inainte sau golirea. In cazul golirii ouale sunt pastrate ca ornament. Pentru ornamentare se foloseste ceara calda, cu care se traseaza desenul dorit pe oul alb, dupa care se cufunda in culoarea pregatita dinainte. Daca dorim ca oul să conţina mai multe culori, atunci se cufunda succesiv in culori din ce in ce mai inchise, dupa ce s-au "scris" motivele cu ceara, tot succesiv. Pentru a indepărta ceara, se pune oul aproape de o sursa de caldura si se sterge cu o panzs; apoi se unge cu ulei sau grasime pentru a-i da stralucire.

In diverse regiuni ouale sunt incondeiate si ornamentate diferit. Popoarele din sud-estul Europei vopsesc oua rosii, culoarea sangelui lui Hristos, pe cand in occident se folosesc toate culorile, in nuante vii, ele simbolizand trezirea naturii la viata. In Austria se obisnuieste de a imprima cate o frunza pe ouale colorate.

In zilele noastre exista diverse obiceiuri Pascale ce au legatura directa cu oul, de exemplu intreceri pentru desemnarea posesorului norocos al celui mai rezistent ou vopsit. Se crede ca detinatorul oului castigator va avea un an rodnic. Din Statele Unite si pana in Ucraina se intalneste obiceiul rostogolirii oualor de Pasti: castiga acela care reuseste sa rostogoleasca oul pe cea mai lunga distanta, fara sa-l sparga.

http://www.salvaeco.org/html/pasti/01.php
Incondeierea oualelor de Paste

Se aleg oua cu coaja alba care se fierb:
Se topeste ceara de albine si se amesteca cu praf de carbune de lemn. Ceara trebuie mentinuta in permanenta calda, eu am asezat vasul cu ceara (cam pretentios spus "vas", de fapt e o conserva) intr-o tigaie veche, cu fundul mai gros, sub care am mentinut flacara aprinsa, data pe minim:
In lipsa instrumentului traditional numit "pisita" (sau "chisita" prin alte zone) am improvizat si eu cum am putut, adica mi-am sacrficat o pensula pentru tusul de pleoape (pe care oricum nu o foloseam). Cu aceasta pensula, inmuiata in ceara fierbinte, am inceput decorarea oualor:
Ideea e de a acoperi cu ceara acele spatii care se doreste sa ramana albe - adica linii ce separa oul in "meridiane" si conturul figurilor:
Se introduc ouale in vopseaua cea mai deschisa - galbena - care trebuie sa fie calda, dar nu fierbinte - pentru ca s-ar topi ceara:
Dupa ce se usuca bine vopseaua, se acopera cu ceara ceea ce se doreste sa ramana galben:
Se introduc ouale in vopseaua rosie:
Dupa uscarea completa se acopera cu ceara acele spatii care se doreste sa ramana colorate in rosu si se scufunda ouale in ultima vopsea, de culoare inchisa (albastru sau verde):
Dupa completa uscare a vopselei, se trece la dezvaluirea a ceea ce este dedesubt, prin infierbantarea unei carpe de bumbac pe o plita (eu am presat-o in aceeasi tigaie incinsa) si stergerea, cu grija, a cojii oualor:
Coaja li se unge cu ulei si se ciocnesc cu mila si parere de rau, parca, dupa atata munca, in ziua de Paste. Cristos a inviat!


Attached File(s) Thumbnail(s)
                                       
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
[-] The following 1 user says Thank You to anuk for this post:
SnowWhite
03-31-2010, 04:45 PM (This post was last modified: 03-31-2010 05:30 PM by anuk.)
Post: #12
RE: SARBATORILE PASCALE
Iuda a fost predestinat sa-L vanda pe Hristos?


Iuda apare in mintea unor oameni ca o persoana care a contribuit la mantuirea neamului omenesc. Aceste persoane afirma ca daca nu ar fi fost Iuda, nu ar fi fost nici rastignirea lui Hristos si astfel, firea omeneasca ar fi ramas si astazi in moarte. Mare ratacire.

Daca Mantuitorul ar fi avut nevoie de pierzania lui Iuda ca sa mantuiasca omenirea, apoi nu El, ci Iuda ar fi fost cu adevarat jertfa izbavitoare.

Iuda nu este o persoana predestinata de Dumnezeu ca sa-L vanda pe Hristos. Este adevarat ca tradarea lui Hristos a fost prezisa in Vechiul Testament, dar prorocia nu a fost un lucru care cerea implinirea. Este de ajuns sa ne amintim de faptul ca Dumnezeu vesteste ca va distruge cetatea Ninive, insa pentru pocainta ninivitenilor, El renunta sa implineasca aceasta profetie.

Pe de alta parte, sa nu uitam ca prinderea Mantuitorului fusese hotarata de sinderiu inainte ca Iuda sa-L vanda pe Hristos. In acest caz, Iuda nu face decat sa grabeasca arestarea Domnului, care se putea face si fara el.

Tradarea nu este necesara mantuirii. Asa ca nu este important sa ne intrebam: daca nu ar fi fost Iuda, atunci cine i-ar fi luat locul?

In cantarile din Saptamana Patimilor se spune ca "Iuda nu a voit sa inteleaga”. Din aceste cuvinte reiese ca ceea ce avea sa faca Iuda nu era conform cu voia dumnezeiasca si ca Iuda avea in sine posibilitatea indreptarii.

Iuda Il vinde pe Hristos nu doar din cauza pierderii credintei, ci si pentru iubirea de arginti. Primeste de la sinderiu suma de treizeci de arginti, pentru ca sinedriul credea ca prin acest act implineste porunca lui Moise, care spunea ca cel care va ucide fara voie un sclav apartinand unui iudeu, sa-si rascumpere greseala achitand stapanului pagubit prin fapta sa treizeci de arginti (Exod XXI, 32).

Vinderea lui Hristos are loc miercuri spre seara, cand Iuda paraseste casa lui Simon Leprosul, in care se afla Mantuitorul cu ceilalti ucenici si vine in casa arhiereului Caiafa spunand: "Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua? Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de atunci (Iuda) cauta prilej sa-L predea" (Matei XXVI, 15-16).

Mantuitorul stia cine il va vinde. Acest lucru reiese din cuvintele Evanghelistului Matei: "Adevar graiesc voua: Unul din voi Ma va vinde” (Matei 26, 20-21). Nu-i spune numele, ca prin aceasta tainuire sa-i ofere un nou prilej de pocainta. Hristos alege sa-i infricoseze pe toti, ca sa-l mantuiasa pe Iuda: "Iar ei intristandu-se foarte, au inceput a-L intreba fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El raspunzand a zis: Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela va sa Ma vanda. Ci Fiul Omului va merge, precum este scris pentru EI, dar vai aceluia prin care Fiul Omului se vinde. Atunci Iuda, cel ce L-a vandut pe El, a intrebat: Nu cumva sunt eu, Invatatorule? Zis-a lui: Tu ai zis!" (Matei XXVI, 20-25; Marcu XIV, 17-21).

Faptul ca El stia, nu inseamna ca Iuda era predestinat sa-L vanda. El vesteste aceste lucruri pentru a-l indrepta pe Iuda. Dar pentru ca acesta ramane nesimtitor la dragostea Sa, Mantuitorul va incerca sa-l indrepte prin frica, caci spune: "Cu adevarat Fiul Omului va pieri dupa cum este scris, dar vai celui prin care se face acest lucru. Mai bine era sa nu se fi nascut”. Si pentru ca si in urma acestor cuvinte Iuda ramane impietrit, ii spune: „Ceea ce ai sa faci, fa mai degraba” (Ioan XIII, 21). Prin aceste cuvinte Hristos nu-i ofera lui Iuda o binecuvantare, ci o dezlegare, dupa cum spune Parintele Rafael Noica. Daca Domnul nu ar fi dat dezlegarea, Iuda nu ar fi putut face nimic. Tot ce se petrece in aceasta lume este cu ingaduinta lui Dumnezeu.

In concluzie, putem afirma fara retineri ca Iuda nu L-a vandut pe Domnul ca sa implineasca Scriptura, ci din cauza rautatii lui. Nu vanzarea lui Iuda ne-a adus mantuirea, ci intelepciunea lui Hristos, care s-a slujit de rautatile altora pentru folosul nostru. Iar ca sa nu ramana in noi credinta ca Iuda a lucrat pentru mantuirea noastra, voi reda cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Daca nu L-ar fi vandut Iuda, nu L-ar fi vandut oare, un altul? Departe de noi un astfel de gand. Atotinteleptul Dumnezeu stia cum sa ne mantuiasca daca s-ar fi intamplat sa nu fie nici un vanzator. Intelepciunea Lui e fara margini si mai presus de mintea omeneasca. Tocmai de aceea Hristos il vaita pe Iuda, ca sa nu socotesti ca el a slujit la mantuirea noastra”.

http://www.crestinortodox.ro/paste/iuda-...18348.html
SFÂNTA ŞI MAREA ZI DE JOI (Denia de miercuri seara)

In Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, armând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

cina2

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Pastile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Pastile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Pastile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat Ia masă cu cei doisprezece uce­nici».

Vedeţi deci că acesta nu era Pastile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să Ie aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. în urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui loan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». în adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul – şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină – a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa;

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis Ia Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Pastile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Pastile, căci ei trebuiau să mănânce Pastile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. £1 a mâncat Pastile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Pastile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Pastile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.



http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/04...uri-seara/
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
04-01-2010, 01:49 AM
Post: #13
RE: SARBATORILE PASCALE
Procesul lui Hristos

Judecata Sanhedrinului

Parasit de ucenici, Iisus este dus de ostasi si de slujitorii preotilor spre a fi judecat de Sinedriu. Sinedriul, sau Sanhedrinul, reprezenta la acea vreme instanta suprema care judeca pricinile dintre evrei, precum si diferendele de natura religioasa. Hotararile Sanhedrinului nu erau valabile decat in ludeea, intrucat competenta sa era limitata la aceasta provincie. De aceea venirea lui Iisus in ludeea insemna asumarea unui mare risc, caci numai aici putea fi El prins si judecat de Sinedriu.

Din acest for judecatoresc, compus din 71 membri, care dupa moartea lui Irod detinea autoritatea suprema printre evrei, faceau parte arhiereii, adica membrii castei sacerdotale, batranii, reprezentantii vechii aristocratii din Ierusalim, precum si carturarii, adica talcuitorii Legii. Arhiereii si batranii apartineau partidului saducheilor, favorabili romanilor si adepti ai unei filozofii cu caracter materialist, asa cum s-a mai aratat, pe cand carturarii erau in majoritate farisei. Fariseii fusesera primii care se aratasera ostili fata de Iisus, a carui invatatura li se parea ca primejduieste aplicarea corecta a Legii, precum si propria lor autoritate. Saducheii, indiferenti la problemele de ordin religios, ignorasera multa vreme activitatea Domnului. Ceea ce i-a facut sa paraseasca aceasta atitudine pasiva a fost entuziasmul manifestat de multimi fata de Iisus, care, mai ales in urma invierii lui Lazar, se preschimbase intr-o adevarata febra mesianica. Ei au inceput sa se teama de consecintele politice pe care le-ar fi putut avea acea miscare, banuita ca ar fi reprezentat o reactiune impotriva stapanirii romane. De aceea s-au alaturat fariseilor in actiunea de urmarire si prindere a lui Iisus, desi se deosebeau de acestia din atatea puncte de vedere. Din clipa cand arhiereii, stapanii templului si ai Sinedriului, se aliasera cu fariseii, ce dominau sinagogile, soarta celui urmarit de ei era pecetluita.

Prezenta lui Hristos, Dumnezeul ce S-a intrupat si a coborat printre oameni pentru a-i mantui, in fata unei instante de judecata era ceva aproape halucinant. Oameni pacatosi indrazneau sa-I cantareasca faptele si sa-L condamne pe Acel ce va veni pe norii cerului sa judece viii si mortii.

Odinioara Adam il infruntase pe Dumnezeu, iar acum Caiafa se incumeta sa-L judece pe Cel venit sa stearga vina primului om. Este o fapta care ar fi trebuit sa aiba urmari cosmice, sa produca o tulburare adanca in cuprinsul intregii creatii. Regele Lear, in drama lui Shakespeare cu acelasi nume, izgonit de propriile fiice, crede ca o asemenea faradelege este de natura sa scoata lumea din tatani. Daca prigonirea unui om oarecare ar putea rupe echilibrul din lume, se poate deduce ce a trebuit sa insemne judecarea si uciderea Fiului lui Dumnezeu. insusi dreptul pe care si-l aroga un individ sau o colectivitate de a judeca pe un alt om si de a-i aplica anumite sanctiuni, mai mult sau mai putin meritate si mai mult sau mai putin echivalente cu greselile savarsite de acesta, constituie un pacat inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul condamnase, in cazul femeii adultere, pretentia fariseilor de a o pedepsi, potrivit legii date de Moise. El se ridicase chiar impotriva oricarei incercari de a aprecia in mod critic faptele aproapelui: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Matei 7, 1). Nimeni nu ar trebui deci sa-si ingaduie a rosti o sentinta impotriva aproapelui.

Desigur insa ca in lumea viciata de pacat trebuie sa existe sanctiuni impotriva acelora care pun in primejdie viata semenilor. Este deci, din pacate, necesara o anumita constrangere care sa apere existenta colectivitatilor si a persoanelor. Este si acesta un pogoramant facut slabiciunii noastre. Si totusi, orice judecata, chiar aparent indreptatita, este intinata de pacatul trufiei. Nimeni nu ar trebui sa poata condamna pe un frate de al sau cu inima usoara, pentru ca, asa cum a aratat Domnul, inainte de a o face, ar trebui sa se intrebe daca el insusi este fara de pacat. in realitate, toti suntem solidari in pacat si de aceea nu avem dreptul sa osandim pe nimeni. Pe langa aceasta, este foarte greu sa se aprecieze cu deplina obiectivitate vina cuiva, mai ales ca niciodata nu exista posibilitatea de a cunoaste toti factorii care au generat o anumita fapta. De aceea, orice sentinta data de oameni supusi greselilor nu este niciodata perfect dreapta, caci o judecata adevarata, total lipsita de partinire, nu poate face decat Dumnezeu.

Daca insa judecarea celor care pun in primejdie viata semenilor este un rau necesar - totusi, si ea ar trebui indeplinita cu smerenie, si nu cu orgoliu -, apare inadmisibila practica de a judeca si osandi pe cei acuzati ca nutresc un anumit crez, ca raspandesc idei opuse celor acceptate de majoritatea unei colectivitati.

Mantuitorul insusi a intrat in aceasta categorie, caci El a fost acuzat si condamnat - asa cum se va vedea din relatarea procesului - pentru invatatura Sa si pentru credinta pe care o propovaduia.

Hristos va muri pentru a ne izbavi de pacat, dar si pentru a arata oamenilor ca nu au dreptul sa judece pe fratii lor si sa-i osandeasca pentru considerente de ordin politic, si nici chiar religios. Credinta unui om, chiar gresita, nu poate constitui un cap de acuzare. Cele doua etape ale procesului lui Iisus - religios, inaintea Sanhedrinului, si politic, inaintea lui Pilat - vor anticipa toate judecatile la care oamenii vor fi chemati sa dea socoteala pentru credintele lor, mai mult sau mai putin gresite sau indreptatite. De-a lungul veacurilor, judecatori convinsi ca detin adevarul absolut vor sanctiona fara mila semeni de-ai lor, acuzandu-i ca nesocotesc o anumita tabla de valori, mereu repusa in discutie. Din pacate, si Biserica a cazut uneori in aceasta ispita, condamnand cu forme judecatoresti si aplicand sanctiuni celor banuiti de invataturi gresite, practica straina de duhul crestin.

Ioan este singurul evanghelist care consemneaza ca, inainte de a merge la Caiafa, arhiereul din anul acela, ostasii L-au adus pe Iisus la Anna, socrul acestuia (18, 13). Anna era capetenia arhiereilor si a saducheilor; el fusese de asemenea mare preot, si este demn de retinut ca alti opt mari preoti facusera parte din familia sa. Influenta lui era foarte mare; astfel se explica de ce Caiafa a ingaduit ca Iisus sa treaca intai pe la Anna, care, nemaifiind mare preot in acel an, nu avea dreptul sa instrumenteze un proces. Actiunea lui Caiafa trebuie apreciata ca un gest de deferenta fata de cel care, pe langa pozitia ocupata in casta sacerdotala, ii era si socru.

Citita astazi, pericopa respectiva din Evanghelia Sfantului Ioan prezinta o incoerenta, deoarece, dupa ce se mentioneaza trecerea pe la Anna, se relateaza interogatoriul luat de Caiafa, iar apoi se revine la Anna cu notatia: "Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul" (18, 24). Sfantul Chirii al Alexandriei a incercat sa rezolve aceasta nepotrivire, emitand ipoteza ca in capitolul 18 din Evanghelia Sfantului Ioan s-a produs o deplasare de versete, din cauza unui copist neatent: astfel, versetul 24, unde se relateaza trimiterea lui Iisus la Caiafa, urma probabil imediat dupa versetul 13, unde se arata ca El a fost dus la Anna. Aceasta ipoteza a fost adoptata de Lagrange si de alti exegeti, intrucat ea pare extrem de plauzibila.

Interogatoriul luat de Anna nu a avut probabil un caracter oficial. Marele preot era desigur curios sa-L vada pe Iisus si sa se convinga ca fusese arestat, dar nu voia sa se angajeze in vreun fel, dat fiind mai ales ca lui nu-i revenea nici o obligatie din punct de vedere legal. Acesta este poate motivul pentru care interogatoriul luat de Anna nu este consemnat in nici o alta Evanghelie, chiar trecerea pe la el fiind omisa de sinoptici. Sfantul Ioan subliniaza doar ca Anna L-a trimis pe Iisus din nou legat la Caiafa, dandu-L deci in seama pazei militare, de teama unei evadari.

O serie de comentatori sunt de parere - parere pe care, de altfel, ne-o insusim - ca pentru judecarea lui Iisus au avut loc doua sedinte ale Sanhedrinului: una noaptea, indata dupa ce fusese infatisat lui Anna, si o a doua dimineata, inainte de a-L trimite la Pilat. Ipoteza respectiva se intemeiaza pe marturiile lui Marcu si Matei, atestata de versetele: "Si au dus pe Iisus la arhiereu si s-au adunat acolo toti arhiereii si batranii si carturarii" (Marcu 14, 53). Acest text preceda interogatoriul; tot Marcu spune: "Si indata dimineata, arhiereii, tinand sfat cu batranii, cu carturarii si cu tot sinedriul si legand pe Iisus, L-au dus si L-au predat lui Pilat" (Marcu 15, 1).

La prima sedinta s-a dezbatut procesul religios, constatandu-se, din punctul de vedere al conducatorilor evrei, vinovatia lui Iisus. A doua nu va avea decat un caracter pur formal: ea va confirma sentinta data de prima si va hotari predarea lui Iisus in mainile procuratorului, formulandu-se in acest scop si acuzatia de ordin politic. Cutremuratoare a fost clipa - dar cati si-au dat seama de aceasta? - cand Hristos, Mesia cel asteptat si vestit de toti profetii Legii vechi, S-a infatisat inaintea Sanhedrinului. Mielul de care vorbeste Isaia este adus inaintea marelui preot al vechii aliante, care va hotari sa fie junghiat, asa cum proorocise profetul.

Legea veche isi afla astfel implinirea si se condamna in acelasi timp prin acest act. Indata ce Domnul aparu in fata tribunalului, incepu desfasurarea procesului. Sinedristii cautau, asa cum arata Marcu, o marturie care sa indreptateasca osandirea la moarte, de aceea chemara o serie de martori, negasind insa nici o acuzatie valabila, "desi venisera multi martori mincinosi" (Matei 26, 60). In cele din urma venira inca doi, care afirmara ca Iisus spusese: "Voi darama acest templu facut de mana, si in trei zile altul, nefacut de mana, voi cladi" (Marcu 14, 58). Spusele lor se intemeiau pe cele rostite de Domnul cand praznuise cel dintai Pasti la Ierusalim (Ioan 2, 19). Iisus, raspunzand atunci la cererea staruitoare a evreilor de a le da semn, profetise moartea Sa, folosind in chip metaforic cuvantul "templu" pentru a desemna propriul trup. Insa ascultatorii Sai, rau intentionati si nepregatiti pentru o asemenea revelatie, au crezut ca El Se referea la daramarea templului. Sa nu se uite apoi ca, in ultima cuvantare cu caracter eshatologic, Domnul daduse sa se inteleaga ca Ierusalimul si templul vor fi nimicite. Coreland aceste afirmatii, se putea deci trage concluzia, de catre cei rauvoitori, ca El ar avea intentia sa Se atinga de sanctuarul Legii vechi.

Totusi, asa cum consemneaza Marcu, cele afirmate de cei doi martori nu coincideau (Marcu 14, 59), de aceea Caiafa, adresandu-se lui Iisus, il intreba: "Nu raspunzi nimic la tot ce marturisesc impotriva Ta acestia?" (14, 60). Dar El tacu si nu raspunse nimic - aminteste Marcu. Fara indoiala, Mantuitorul nu urmarea sa Se apere de acuzatia de mai sus, caci pentru aceasta ar fi trebuit sa dezvaluie semnificatia intruparii si a Patimilor Sale, taine pe care judecatorii Sai nu le puteau intelege. De aceea prefera sa taca.

Atunci Caiafa trecu la alt punct, intrebandu-L pe Iisus cu privire la ucenicii Sai si la invatatura Sa. De data aceasta El vorbeste, ocolind insa raspunsul, care de asemenea ar fi cerut o ampla dezvoltare. Cuvintele Sale constituie totusi o foarte logica aparare: "Eu am vorbit pe fata lumii" - spune Domnul; "Eu am invatat totdeauna in sinagoga si in templu, unde se aduna toti iudeii si nimic nu am vorbit in ascuns. De ce Ma intrebi pe Mine? intreaba pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iata acestia stiu ce am spus Eu" (Ioan 18, 20-21). Invatatura lui Iisus nu a avut un caracter ezoteric, nefiind destinata numai unor initiati. El S-a adresat pe fata tuturor celor ce voiau sa-L asculte, intr-un grai accesibil, pentru ca pe toti sa-i mantuiasca.

Fata de Sinedriu, Hristos nu Se infatiseaza ca un vinovat, ci dimpotriva, El ii pune intrebari arhiereului, aratand ca judecarea nu este indreptatita. Fiul Tatalui a binevoit sa coboare printre oameni si sa fie jertfit pe cruce pentru mantuirea lor. Atunci insa cand a fost chemat la judecata, El nu S-a recunoscut vinovat, ba mai mult, l-a infruntat pe marele preot, caruia i S-a descoperit drept Unsul lui Dumnezeu. Replica indrazneata a lui Iisus provoaca primul ultragiu: unul dintre slujitori, indignat de modul cum El vorbise cu Caiafa, ii dadu o palma zicand: "Asa raspunzi Tu arhiereului?" (18, 22). Fata de gestul brutal al slujitorului, Domnul ia atitudine. Este de altfel singura Sa riposta din cursul procesului si al Patimilor. "Daca am vorbit rau, dovedeste ca este rau, iar daca am vorbit bine, de ce Ma bati?" (18, 23), il mustra El pe slujitor. Dupa cum subliniaza cu subtilitate Bruckberger, Mantuitorul nu raspunde la palma primita tot cu o palma, ci pune o intrebare la care asteapta raspuns. Ceea ce urmareste Iisus este de a trezi constiinta omului, de a-l ajuta sa nu mai fie o unealta oarba, un executant docil al unor porunci ce urmaresc distrugerea semenului si a demnitatii acestuia. Cuvintele Sale sunt menite sa-i aminteasca celui vizat ca, inaintea savarsirii unui asemenea act, este chemat sa reflecteze, cunoscand cel putin vina aceluia pe care are de gand sa-l loveasca. Este aproape sigur ca slujitorul ignora totul despre presupusa vina a lui Iisus; gestul lui avea drept scop sa-l maguleasca pe arhiereu si sa-l arate pe el insusi plin de ravna fata de mai-marii sai. Tocmai pentru ca avusese initiativa acestei brutalitati, Mantuitorul il dojeneste, cautand sa trezeasca in el simtul raspunderii. In aceasta clipa insa Iisus nu il are in vedere numai pe slujitorul prea zelos, care deschide sirul insultelor, ci pe toti aceia care peste veacuri vor contribui, fara macar a cunoaste sau a intelege vina celor torturati de ei, la sporirea suferintelor celor predati lor din diferite pricini. Domnul ii mustra aici cu anticipatie pe toti cei ce prigonesc si lovesc din ordin sau din dorinta de a se face placuti celor puternici.

Vazand ca primele doua intrebari nu scosesera la iveala nici o vina a acuzatului, marele preot Ii pune lui Iisus intrebarea cruciala, menita sa-I pecetluiasca soarta: "Te jur pe Dumnezeul cel viu, sa ne spui noua de esti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" (Matei 26, 63). Este un moment solemn, subliniat atat de atitudinea lui Caiafa - se scoala in picioare -cat si de invocatia ce insoteste intrebarea sa. Arhiereul dadea glas unei intrebari care ii framanta pe multi, fara ca personal sa fi fost probabil tulburat de zvonurile in legatura cu mesianitatea lui Iisus. Prin ea, Caiafa urmarea doar sa-I intinda o cursa, pentru a-L putea acuza de sacrilegiu.

De data aceasta, Domnul nu mai are nici o retinere si, ceea ce nu voise sa descopere fariseilor care il iscodeau neincetat, dezvaluie acum intr-o clipa: "Eu sunt - spune El - si veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Celui Atotputernic si venind pe norii cerului" (Marcu 14, 62). Folosind termeni si imagini proprii profetilor - coroboreaza o viziune a lui Daniel cu un verset din Psalmul 109 -, Iisus Se descopera drept Mesia cel asteptat, socotit de catre prooroci a fi insusi Fiul lui Dumnezeu. Pare ca timpul s-a oprit in acea secunda cand Fiul Tatalui Si-a descoperit dumnezeirea fata de preotii vechiului asezamant, a carui menire fusese tocmai de a pregati intruparea Cuvantului. De acea clipa a atarnat destinul lui Israel. Daca conducatorii spirituali ai poporului ar fi avut atunci o tresarire, daca, lepadand trufia si semetia lor, s-ar fi lasat patrunsi de har, poate ca din acuzatori s-ar fi prefacut in inchinatori ai lui Hristos. Domnul trebuia sa patimeasca pentru a-l izbavi pe om, dar poate ca ar fi fost posibila moartea Sa muceniceasca si fara aceasta judecata si mai ales fara participarea colectiva a poporului ales. Ne aflam astfel din nou in fata unei taine de nepatruns.

Caiafa insa nu simte nici un fior, nu se lasa tulburat de nici o indoiala, ci foloseste aceasta marturisire uluitoare drept un argument capital pentru a stabili vinovatia lui Iisus. El isi sfasie hainele, gest teatral ce se savarsea spre a pune in evidenta un sacrilegiu, si exclama: "A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iata acum ati auzit hula Lui" (Matei 26, 65). Apoi, adresandu-se celorlalti sinedristi, ii intreaba: "Ce vi se pare?", iar acestia raspund intr-un glas, formuland verdictul: "Este vinovat de moarte" (26, 66). Trebuie subliniat dintru inceput ca marturisirea lui Hristos nu insemna numai o recunoastere formala a mesianitatii Sale, ci si a faptului ca El era Fiul Celui Preainalt. In principiu, a se da drept Mesia nu constituie o vina - bineinteles, pana la proba contrarie. Ceea ce le aparea insa sinedristilor drept un adevarat blestem era tocmai descoperirea ca El ar fi Fiul lui Dumnezeu, chemat sa judece neamurile in Ziua de apoi.

Daca conducatorii religiosi ai lui Israel ar fi cercetat mai atent cartile lor sfinte, ar fi cunoscut ca multe din textele mesianice il infatisau pe Unsul lui Dumnezeu drept o persoana divina. Chiar Psalmul 109, la care Domnul face aluzie atunci cand raspunde arhiereului, afirma indirect dumnezeirea lui Mesia. De altfel, asupra acestui psalm Hristos mai avusese prilejul sa atraga atentia iudeilor, atunci cand discutase cu ei in templu. Dar sensul acestor versete le scapase din pricina intunecarii mintii lor, dupa cum si chipul lui Mesia cel suferind le ramasese neinteles. Adevarata semnificatie a profetiilor mesianice - e drept, extrem de complexa si de bogata in antinomii - era deci inaccesibila castei conducatoare a poporului.

Ne aflam aici in fata celei mai cumplite neintelegeri din istoria omenirii: elita lui Israel, poporul chemat sa-L daruiasca lumii pe Fiul cel intrupat al Tatalui, refuza sa-L recunoasca drept Dumnezeu si ii face un cap de acuzare din descoperirea divinitatii Sale. Era poate aici o intentie sincera de a pastra maiestatea divina nepangarita de vreo atingere pamanteasca. Evreii se temeau ca, recunoscand in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, in modul acesta s-ar fi putut ajunge la stergerea hotarului dintre om si Dumnezeire, facand astfel, dupa cum credeau ei, sa paleasca intr-o masura maretia divina. Conducatorii spirituali ai lui Israel nu puteau intelege ca Dumnezeu venise in maxima apropiere fata de om, ca luase chipul acestuia si isi asumase slabiciunile lui. Chiar cu un an inainte de Patimi, cand, cu prilejul vindecarii slabanogului de la scaldatoarea oilor, Iisus justificase calcarea sabatului, invocand privilegiul Sau de Fiu al Tatalui (Ioan 5, 17-19), iudeii incercasera sa-L ucida "pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau, facandu-Se pe Sine deopotriva cu Dumnezeu" (5, 18). Numai cu cateva luni inainte, la sarbatoarea tarnosirii templului, daduse glas unei marturisiri uluitoare: "Eu si Tatal Meu una suntem" (Ioan 10, 30), in urma careia avusese loc o incercare de lapidare.

Asadar, descoperiri care ar fi putut aduce convertirea iudeilor se prefacusera continuu in tot atatea argumente in favoarea vinovatiei lui Iisus. Ceea ce le lipsea conducatorilor evrei pentru a intelege aceste revelatii, precum si taina intruparii Cuvantului, era adevarata dragoste fata de Dumnezeu. Domnul le spusese, tot cu prilejul vindecarii slabanogului: "N-aveti in voi dragostea de Dumnezeu" (Ioan 5, 42), iar alta data, in chip profetic, ii acuzase: "Cautati sa Ma omorati, pentru ca cuvantul Meu nu incape in voi" (Ioan 8, 37). Tot Mantuitorul aratase si pricina pentru care fariseii si celelalte capetenii nu puteau sa-I inteleaga cuvantul: faptul ca se aflau sub inraurirea celui rau. El le spusese: "Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru" (8, 38) si, pentru ca sa nu mai existe nici un dubiu, precizase: "Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el" (8,44). Asupra Versetelor de mai sus s-a insistat la locul potrivit, dar nu se poate vorbi de sentinta Sanhedrinului fara a reaminti aceste cuvinte, care arunca o lumina tulburatoare asupra intregului proces.

La originea apostaziei conducatorilor evrei - apostazie cu care se va solidariza si mare parte din popor - s-a aflat o eroare de ordin gnostic: Israel nu a inteles taina chemarii sale si nici adevaratul caracter al misiunii lui Mesia. De altfel, si actuala criza spirituala a lumii, cu aspecte atat de variate, isi are originea tot in erori cu caracter gnostic ale caror consecinte se manifesta in mod tragic pe planul realitatii imediate. Referindu-se la pacatul evreilor, Sfantul Pavel pune o intrebare cheie: "Nu cumva Israel n-a inteles?" (Rom. 10, 19), la care nu raspunde, desi raspunsul este subinteles. Mantuitorul insusi, in discutiile Sale anterioare purtate cu capeteniile poporului, staruise asupra faptului ca ei nu pricepeau cuvintele Lui. "De ce nu intelegeti vorbirea Mea?" (Ioan 8, 43), ii intreba El mustrator.

Cu prilejul relatarii celor petrecute in Duminica Stalparilor, pentru a explica faptul ca, in ciuda minunilor la care au fost martori, evreii L-au respins pe Iisus, Sfantul Evanghelist Ioan a apelat la texte din profetiile lui Isaia. Citatele sunt foarte bine alese si extrem de semnificative. Urmatorul - pe care evanghelistul, reproducandu-l probabil din memorie, l-a scurtat putin - ni se pare cel mai graitor: "Au orbit ochii lor si a impietrit inima lor, ca sa nu vada cu ochii si sa nu inteleaga cu inima si ca nu cumva sa se intoarca si Eu sa-i vindec" (Ioan 12, 40). Plecand de la aceste versete, Sfantul Ioan afirma ca evreii "nu puteau sa creada" (12, 39).

Dupa cum intrezarise profetul Isaia cu veacuri in urma, conducatorii evrei sufereau de o dubla infirmitate. Cunoasterea le era deficitara, deoarece ochii spirituali le erau orbiti, iar inima isi pierduse sensibilitatea si capacitatea de a vibra din dragoste pentru Dumnezeu si pentru semeni. Neputinta de a cunoaste adevarul si secatuirea puterilor sufletesti, ce-si au sediul in inima, sunt interdependente, criza gnostica fiind amplificata de sterilitatea sufleteasca. De altfel, intreg procesul de restaurare a omului, asa cum a fost realizata aceasta de asceza rasariteana, urmareste tocmai reunificarea fiintei umane, pervertita si scindata din cauza pacatului, prin purificarea si impacarea mintii cu inima. Din pricina impietririi inimilor, capeteniile lui Israel se indepartasera de Dumnezeu, pe Care il cinsteau numai prin acte formale, dar incetasera sa-L mai iubeasca. instrainandu-se de Tatal, ei nu L-au putut cunoaste nici pe Fiul, asa cum mai aratase Iisus: "Nu Ma stiti nici pe Mine nici pe Tatal Meu; daca M-ati sti pe Mine, ati sti si pe Tatal Meu" (Ioan 8,19).

Rupti de Dumnezeu si refuzand sa primeasca cuvantul lui Hristos, conducatorii evrei s-au lasau calauziti de sugestiile spiritului celui rau. Este limpede ca orbirea lor spirituala nu poate fi explicata, chiar daca se tine seama de evolutia amintita, fara o interventie a puterilor intunericului, pe care Iisus de altfel o prevazuse in discutiile Sale cu acestia. Totusi, ca si Iuda, judecatorii lui Iisus erau liberi si stapani pe hotararile lor, dar pacatul care le invartosase inima si cugetul ii facea vulnerabili la atacurile venite din partea vrajmasului.

Pentru a intelege taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, evreii ar fi trebuit sa faca un adevarat salt metafizic. Sub imperiul vechii aliante, intre om si Ziditorul sau exista o prapastie, conceptie care nu constituia insa decat prima etapa a revenirii fapturii cazute la Dumnezeu. Revelatia veterotestamentara se cerea intregita si desavarsita, desi ea continea in germene tot ce avea sa infloreasca in etapa evanghelica. Pentru elita lui Israel insa, care suferea de o adevarata orbire spirituala, profetii ca aceea a lui Isaia, reprodusa de Sfantul Matei - "Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele lui Emanuel, care se tal-cuieste: Cu noi este Dumnezeu" (Matei 1,23) -, ramasesera neintelese.

Din pricina fenomenului de idolatrizare a legii, proces asupra caruia s-a insistat suficient, fariseii se inchisesera intr-un sistem de practici inghetate si rupsesera legatura cu Dumnezeul cel viu, Care ii vorbise lui Moise din rugul aprins. Pentru ca ei sa fi putut depasi primul stadiu al revelatiei si sa fi primit taina intruparii Cuvantului, ar fi trebuit insa sa renunte la inchistarea lor spirituala si sa se intoarca la adevaratul Dumnezeu. Numai relatia existentiala, de la om la Dumnezeu, putea sa-i scoata din bezna si sa le deschida ochii mintii. De aceea a staruit atata Iisus asupra legaturii Sale cu Tatal, precum si asupra refuzului fariseilor de a-L cunoaste pe El si implicit pe Tatal. Dumnezeu nu le cerea evreilor insusirea pe cale intelectuala a unor adevaruri mai presus de fire, ci primirea lor inlauntrul inimii. Or, tocmai de aceasta nu erau in stare fariseii, adepti ai unui rigorism uscat, care ii facea opaci fata de lucrarea harului.

Daca, aserviti unor idei preconcepute, fariseii nu puteau intelege coborarea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, saducheii erau si mai putin apti de a primi aceasta revelatie, din pricina conceptiei lor materialiste. Desi cele doua factiuni aveau pozitii filozofice diametral opuse, acestea generau totusi atitudini identice fata de Persoana Dumnezeului intrupat. Fenomenul se va repeta de altfel la nesfarsit de-a lungul istoriei, cand Domnul Hristos va fi ignorat sau respins atat in numele unei filozofii idealiste, rupte de viata si de realitate, cat si in acela al unui crez materialist, asa-zis stiintific. Ceea ce era de neinteles nu numai pentru preotii dominati de o conceptie prea pamanteasca, ci si pentru farisei, adoratori ai acelei entitati abstracte reprezentate de Tora, fusese accesibil pescarilor galileeni, care, necunoscand toate subtilitatile Legii, isi deschisesera sufletul fata de har. Ei il recunoscusera pe Fiul Tatalui in omul lisus si ingaduisera cuvintelor Sale sa le patrunda in inima. Numai o relatie directa cu Hristos, sustinuta de rugaciune si adumbrita de prezenta Sfantului Duh, ii poate descoperi omului adevaratul sens al cuvantului evanghelic.

Un alt obstacol in calea intelegerii cuvintelor lui Iisus era desigur si faptul ca fariseii considerau revelatia drept definitiv incheiata, uitand astfel ca toata Scriptura avea o orientare eshatologica si ca ea era indreptata spre viitor si privea continuu spre imparatie. Dar ei, asa cum remarca Bruckberger, pierdusera simtul sarbatorii, concentrata in speranta mesianica, si se rezumasera la Lege. Cu alte cuvinte, optasera pentru ceea ce era static si lipsit de viata, renuntand la bucuria nadejdii intr-un Mantuitor si in transfigurarea finala a intregii creatii. Toate aceste conceptii gresite explica intr-o masura hotararea luata de farisei, caci in ce-i priveste pe saduchei, adica pe preoti si pe acolitii lor, au precumpanit motivele de ordin politic. Dincolo insa de cauzele ce-si aveau originea intr-o intelegere eronata a revelatiei, la condamnarea lui lisus au avut o pondere insemnata repetatele conflicte dintre El si farisei, gravele acuzatii pe care Domnul le adusese acelora pe care ii numise "calauze oarbe". Fariseii, care se considerau elita spirituala a poporului, nu-I puteau ierta lui lisus ca indraznise sa le surpe autoritatea, dand in vileag toate slabiciunile lor. Asa ca, dincolo de grija de a pazi neatinsa maiestatea divina, atitudinea lor se explica si prin teama egoista ca Mantuitorul le-ar fi putut narui prestigiul de care se bucurau in ochii poporului. Patima de care ei au dat dovada in cursul procesului, fortand ulterior mana procuratorului, care ar fi fost dispus sa-L elibereze pe lisus, dovedeste ca zelul lor nu era dezinteresat, fiind generat de patimi foarte lumesti.

Pe cand Sanhedrinul indraznea sa-L judece si sa-L osandeasca pe Domnul Slavei, in curtea arhiereului se petrecea o scena ce avea sa-i tulbure peste veacuri pe cei ce vor crede in FIristos. Dupa arestarea lui lisus, cand toti apostolii se risipisera infricosati, numai Petru si Ioan se incumetasera sa-L urmeze de departe pe Domnul lor. Ioan - care, dupa propria sa marturie, il cunostea pe Caiafa - intra in curtea acestuia si o ruga pe portareasa sa-l lase si pe Petru sa intre inauntru (Ioan 18, 15-16). Toti cei patru evanghelisti consemneaza episodul lepadarii lui Petru, dar exista divergente intre ei cu privire la persoanele care au provocat cele trei tagaduiri, precum si asupra momentelor cand acestea au avut loc. Numai asupra unui punct sunt toti de acord, si anume asupra locului unde a avut loc aceasta scena, respectiv curtea arhiereului. Amanuntele au insa mai putina importanta, pentru ca ceea ce intereseaza este faptul in sine.

In versiunea lui Matei exista o gradatie in raspunsurile date de Petru, gradatie ce apare mai stearsa la ceilalti evanghelisti. Pe cand apostolul statea in curte, o slujnica se apropie de el interpelandu-l: "Si tu erai cu lisus Galileianul" (Matei 26, 69), la care Petru raspunse de fata cu toti, dupa cum subliniaza Matei: "Nu stiu ce zici" (26, 70).

Mai apoi, alta slujnica repeta constatarea cu caracter de acuzatie, iar apostolul nega cu si mai multa hotarare: "Nu cunosc pe omul acesta" (26, 72), insotind de juramant cuvintele sale. Sfantul Ioan da unele amanunte care, ca intotdeauna, respira autenticitatea. El arata ca, fiind frig in acea noapte, slujitorii facusera un foc la care se incalzeau. Petru se strecurase si el pe langa foc. Potrivit versiunii lui Ioan, de data aceasta o sluga a arhiereului, care era ruda cu Malhus, cel cu urechea taiata, il iscodeste pe Petru, pe cand la Matei nu se precizeaza cine este cel de-al treilea interlocutor. Optam pentru versiunea lui Ioan, care nu a putut nascoci un asemenea detaliu, mai ales ca era firesc ca cel inrudit cu Malhus sa fi fost pornit impotriva lui Petru. Este totusi posibil ca ruda celui cu urechea taiata sa fi provocat a doua lepadare -dupa atata vreme, evanghelistii ar fi putut uita unele amanunte - si deci ca cea de a treia sa fi fost pricinuita de mai multi slujitori, care, observand - dupa cum relateaza Matei - accentul galileean al lui Petru, ii spusera: "Cu adevarat si tu esti dintre ei, caci graiul tau te vadeste" (Matei 26,73).

Ultima intrebare starneste reactia cea mai violenta: apostolul se blestema si se jura: "Nu cunosc pe omul acesta" (26, 74), dupa care canta cocosul. Aici, Luca este singurul care consemneaza un fapt tulburator: in clipa cand cocosul canta, vestind zorile, Iisus, scos probabil tocmai atunci din Sinedriu, il privi lung pe Petru si acea privire il strapunse pe apostol pana in adancurile fiintei sale. Cuprins de remuscari, el si-a amintit cuvintele Domnului si, iesind din curte, "a plans cu amar" (Luca 22, 62). Revenind asupra lepadarii lui Petru, se poate observa cum, cu fiecare raspuns, apostolul se indeparta si mai mult de Hristos, sporindu-si astfel vina. Prima tagada nu constituia o vina prea grava: "Nu stiu ce zici", ii raspunde el primei slujnice. Este mai degraba o incercare de a scapa din incurcatura, fara a se desolidariza de Iisus. Al doilea raspuns marcheaza inceputul lepadarii: "Nu cunosc pe omul acesta". Apostolul neaga ca L-ar cunoaste pe Domnul sau, infatisandu-se drept un strain si parasindu-L astfel in clipa de restriste. in sfarsit, la urma pierde orice masura, blestemandu-se si jurandu-se - Domnul ii oprise pe ucenici sa faca juraminte, chiar pentru confirmarea unor adevaruri - ca nu-L cunoaste pe Iisus.

Pentru a intelege aceasta cadere, atat de greu de inteles, trebuie tinut seama de momentul cand ea a avut loc. Petru se afla la capatul unei nopti epuizante, in care traise emotii extrem de puternice. El asistase la faptul incredibil al prinderii lui Hristos, caci, in ciuda repetatelor profetii facute de Acesta in legatura cu Patimile Sale, nici unul dintre apostoli nu izbutise sa accepte gandul ca Domnul avea sa sufere moarte muceni-ceasca. Petru daduse primul semn de slabiciune, cand, dupa consacrarea de la Cina, atipise in timp ce Iisus Se ruga. Poate ca daca ar fi avut atunci puterea sa vegheze si daca s-ar fi rugat, asa cum il sfatuise Mantuitorul, nu ar fi cazut in ispita. Rusinat ca nu avusese taria de a sta treaz si manat de firea sa impulsiva, el facu gestul nestapanit de a-i taia urechea lui Malhus, ceea ce ii atrase o mustrare aspra din partea Domnului si pare ca tot curajul sau s-a topit o data cu acest act necugetat, pe care il regreta si de ale carui urmari incepuse sa se teama.

Faptul ca Iisus l-a certat pentru indrazneala lui si ca S-a lasat arestat fara nici o impotrivire a contribuit fara indoiala la descumpanirea apostolului, a carui incredere in Domnul sau a inceput sa se clatine. Totusi, Petru nu s-a indurat sa-L paraseasca indata pe Iisus si, in timp ce apostolii ceilalti se risipisera, el s-a incumetat sa intre cu Ioan chiar in curtea arhiereului, acolo unde putea fi oricand prins. insa in clipa cand s-a vazut recunoscut, el si-a pierdut ultima farama de barbatie, temandu-se mai ales fiindca ranise un om al arhiereului, de aceea s-a grabit sa tagaduiasca orice legatura cu Hristos. Este aceeasi pripeala pe care am intalnit-o de atatea ori la apostol, aceeasi neputinta de a-si stapani prima reactie, dand glas unor afirmatii necugetate. Cu numai cateva ceasuri in urma se grabise sa faca fagaduieli de care nu stia daca se putea tine: "Si de-ar fi sa mor cu Tine, nu Te voi tagadui", dupa cum aminteste Marcu (14, 31), sau: "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si in temnita si la moarte", potrivit versiunii lui Luca (22, 33), sau, in sfarsit: "Daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti", conform marturiei lui Matei (26, 33).

Din modul cum s-au desfasurat aceste trei lepadari rezulta ca apostolul a fost luat oarecum prin surprindere si determinat, treptat si in mod involuntar, sa tagaduiasca orice legatura cu Iisus. El ar fi reactionat probabil altfel, dupa cum observa Lebreton, daca i s-ar fi cerat in mod direct sa-L renege pe Domnul sau. Astfel insa, pe cai ocolite, el a cazut in mrejele celui rau, care in acea noapte cumplita se pregatise sa-i impresoare pe toti apostolii. Privirea lui Iisus, plina de mustrare dar si de duiosie, de tristete si poate si de imbarbatare - cate nu va fi spus intr-o farama de clipa acea privire! -, l-a salvat pe Petru si l-a facut sa se regaseasca pe sine, dan-du-si seama de greseala savarsita. indata si-a amintit cuvintele prin care Mantuitorul ii prezisese caderea si, caindu-se, a inceput sa planga. Lacrimile apostolului se prefac pentru el in izvor de mantuire, caci si lui i se potrivesc cuvintele: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia".

Plansul pricinuit de o cainta sincera dovedeste ca cel ce a gresit isi recunoaste vina si se smereste inaintea Tatalui ceresc. Un om cu inima uscata nu plange. Lacrimile de remuscare izvorasc din preaplinul unui suflet simtitor si capabil de dragoste. Iuda nu a plans si nici nu a fost sensibil la semnele pe care i le-a dat Iisus, pentru ca nu avea un suflet cald si nu ardea de dragoste pentru Hristos. Petru il iubea pe Domnul sau, chiar si in clipa cand se lepadase de El; de aceea, o singura privire a lui Iisus a fost de-ajuns spre a-l izbavi. Caderea lui a fost trecatoare, pentru ca apostolul era legat prin dragoste de Hristos. Atunci cand, dupa inviere, Mantuitorul il va consacra definitiv pe apostol ca pastor al sufletelor, va reveni insistent cu intrebarea: "Ma iubesti tu mai mult decat acestia?" (Ioan 21, 15). Daca Petru are o intaietate printre ceilalti apostoli, aceasta se intemeiaza pe dragostea pe care I-o poarta lui Hristos si pe raspunsul pe care l-a dat odinioara pe dramul Cezareii. Dar aceasta intaietate nu l-a scutit de ispite si nici chiar de caderi. inainte de Cina, Domnul ii marturisise: "Eu M-am rugat pentru tine sa nu piara credinta ta" (Luca 22, 32). Iisus S-a rugat deci pentru apostol spre a-l intari in credinta, dar nu pentru a fi crutat de ispite, caci acestea tin de esenta conditiei umane si, in cazul lui Petru, vor contribui la definirea vocatiei sale apostolice. Astfel, Iisus adaugase in continuare: "Si tu, oarecand, intorcandu-te, intareste pe fratii tai"(22, 32). Trebuie subliniat ca, tinand seama de textul grec, verbul "a se intoarce" are in acest context sensul de "a se converti". Iisus l-a indemnat asadar pe Petru sa intareasca credinta celorlalti apostoli dupa ce se va converti, adica atunci cand, in urma caderii sale si a iertarii dobandite, se va preface in alt om. Sfantul Duh, Care Se va cobori la Cincizecime peste apostol, va desavarsi nasterea sa din nou, despre care ii vorbise Domnul lui Nicodim. Abia atunci, acela care traise o experienta atat de dureroasa va putea sa se prefaca intr-un adevarat apostol, chemat sa propovaduiasca cuvantul Evangheliei. Temperamentul vijelios al lui Petru, modelat de har, va constitui chezasia zelului sau misionar, astfel incat din umilul pescar galileean se va naste vajnicul propovaduitor al credintei crestine.

Pe de alta parte, caderea sa il va ajuta pe viitorul pastor de suflete sa priveasca cu intelegere si indulgenta la greselile fratilor, si totodata sa-si puna toata nadejdea in ajutorul lui Hristos, Care nu il va parasi niciodata. O adanca smerenie, dublata de o dragoste fara margini pentru Domnul, vor pune astfel definitiv stapanire pe fiinta sa. Dupa ce Sanhedrinul pronunta sentinta de condamnare la moarte impotriva lui Iisus, slujitorii si ostasii care il pazeau incepura sa-L insulte si sa-si bata joc de El, dand astfel frau liber celor mai josnice impulsuri din fiinta umana. Acestia il bateau, apoi, acoperindu-I fata, ii spuneau: "Proroceste cine este cel ce Te-a lovit!" (22,64).

Cruzimea inconstienta este dublata aici de o ironie sadica ce accentueaza caracterul demonic al scenei. A lua in deradere o suferinta si a o spori, facand din aceasta un divertisment, este fara indoiala semnul unei interventii diabolice. Cand s-a facut dimineata a avut loc a doua sedinta a Sanhedrinului, care hotari sa-L predea pe Iisus lui Pilat, spre a confirma osandirea la moarte. Sfantul Marcu rezuma astfel cele petrecute: "Si indata dimineata, arhiereii, tinand sfat cu batranii, cu carturarii si cu tot sinedriul si legand pe Iisus, L-au dus si L-au predat lui Pilat" (Marcu 15, 1). Dupa cum se stie, Sanhedrinul nu avea dreptul de a pronunta condamnari la moarte, de aceea orice sentinta de acest fel trebuia confirmata de procurator, reprezentantul Imperiului roman in provinciile ocupate. Sinedristii L-au trimis pe Iisus la Pilat, in speranta ca vor obtine intarirea sentintei date de ei.

Cand vazu ca Iisus a fost osandit la moarte si trimis la Pilat, in vederea punerii in aplicare a sentintei, Iuda, despre care evanghelistii nu ne mai dau nici o stire pana in acest moment, incepu sa se caiasca de cele savarsite si veni la arhierei pentru a le inapoia banii primiti de la ei, zicand:"Am gresit vanzand sange nevinovat" (Matei 27, 4). Acestia insa dadura un raspuns caracteristic pentru felul lor de a fi: "Ce ne priveste pe noi? Tu vei vedea" (27,4). Vazand ca sinedristii nu primesc banii sai, Iuda arunca argintii in templu - gest semnificativ - si se duse si se spanzura. Arhiereii luara totusi banii restituiti de apostolul tradator, dar nu ii pusera in vistieria templului, deoarece erau "pret de sange". Totusi, tinand sfat, hotarara sa cumpere un loc denumit Tarina Olarului, pentru a-i ingropa acolo pe straini. Evanghelistul subliniaza ca prin acest act ei au facut sa se implineasca o profetie: "Si au luat cei treizeci de arginti, pretul celui pretuit, pe care l-au pretuit fiii lui Israel, si i-au dat pe Tarina Olarului, dupa cum mi-a spus mie Domnul" (27,9-10).

Se cuvine a zabovi putin asupra sfarsitului tragic al celui ce L-a tradat pe Hristos. Dupa ce isi da seama de consecintele faptei sale, Iuda are o tresarire de constiinta: el intelege ca a savarsit o faradelege si ca Iisus moare nevinovat. Cainta lui nu este insa treapta spre mantuire, deoarece ea nu il smereste, ci il duce la deznadejde. Iuda nu credea in dragostea lui Hristos si in puterea Sa nelimitata de a ierta. Spirit pozitiv si lipsit de credinta, stie ca a gresit - are suficienta luciditate spre a-si recunoaste vina -, dar nu-si poate inchipui ca Hristos are darul de a ierta orice pacat. Pentru el, cuvintele de la Cina privitoare la sangele lui Iisus care se varsa pentru iertarea pacatelor au ramas zavorate, chiar daca le-a auzit. Fiindca sufletul lui era uscat si lipsit de dragoste, nu poate concepe o iubire mai presus de orice logica, in stare sa ierte o asemenea faradelege. in conceptia lui, pedeapsa este echivalenta cu pacatul, deoarece nu banuieste ca Dumnezeu are o capacitate nelimitata de iertare, care depaseste orice inchipuire. Iuda se situeaza pe locul slugii celei rele din parabola, care ingroapa talantul fiindca se teme de stapanul sau, caruia ii atribuie intentii dusmanoase. Trebuie tinut seama si de faptul ca apostolul tradator ingaduise intunericului sa-i cuprinda intreaga fiinta, prefacandu-se in unealta a celui rau, astfel incat cu greu s-ar mai fi putut smulge de sub aceasta inraurire malefica generatoare de pesimism si de deznadejde. Iuda, chiar daca a mai posedat suficienta luciditate spre a-si recunoaste vina si a spune: "Am gresit vanzand sange nevinovat", nu a avut taria sa ispaseasca, sa poarte, viu fiind, povara propriului sau pacat. Fericiti sunt cei carora Tatal le da puterea de a ispasi in viata aceasta!... Gestul de a inapoia banii reprezinta de asemenea un inceput de reparatie, precum si dovada ca se eliberase prea tarziu de patima lacomiei, aruncand argintii pentru care isi vanduse invatatorul. Incapabil sa-si recunoasca greseala, el nu poate face saltul spre credinta, si atunci alege calea pierzaniei definitive: se sinucide. Desi aflat sub stapanirea celui rau, el mai pastrase suficienta libertate de cuget pentru a-si putea da seama de ratacirea sa. De aceea, pana in ultima clipa, in virtutea existentei chipului divin, ii mai ramasese o farama de libertate, prin care s-ar fi putut salva. Dar, dupa cum inainte de tradare fusese surd fata de semnele pe care i le daduse Iisus, nici acum Iuda nu are puterea de a alege calea ispasirii, care poate l-ar fi salvat, si se osandeste singur.

Sinuciderea este actul prin care omul indrazneste sa-L infrunte pe Dumnezeu, sa se aseze in locul Lui, arogandu-si dreptul de a decide asupra sfarsitului propriei sale vieti. El repeta intr-un fel fapta lui Adam, care si-a inchipuit ca poate deveni asemenea lui Dumnezeu. Prin curmarea de buna voie a vietii proprii, omul indeplineste o incalcare a ordinii divine, deoarece intervine in randuielile stabilite de Dumnezeu, in mersul firesc al unei existente, pe care o intrerupe cu de la sine putere. El contravine astfel planului divin, caci fiecare existenta umana se inscrie pe o anumita orbita aleasa de Divinitate. Punand capat propriei sale vieti intr-un moment hotarat de el, omul impiedica realizarea vocatiei sale potrivit intentiilor Providentei: el se sustrage de la o suferinta care putea fi mijloc de purificare si de ispasire. Totodata, nu trebuie uitat ca disparitia unei singure persoane poate avea multiple consecinte asupra vietii semenilor, deoarece orice existenta este legata prin mii de fire de cea a celor din preajma sa.

Tinand seama de toate aceste observatii, se poate conchide ca actul sinuciderii constituie o impietate, deoarece presupune interventia unei vointe umane intr-un domeniu care ii este interzis, contribuind astfel la incalcarea legii divine.

In ceea ce-i priveste pe arhierei si pe batrani, se constata la ei aceeasi uscaciune sufleteasca pentru care ii certase Domnul de atatea ori. Gestul lui Iuda nu le trezeste nici o remuscare, nu gaseste in inima lor nici un ecou, iar raspunsul lor oglindeste cel mai neinduplecat egoism, dublat de o stranie lipsa de raspundere: "Ce ne priveste pe noi? Tu vei vedea". Este o desolidarizare totala de crima pe care ei au pus-o la cale. Pe de alta parte, conceptia lor legalista, dominata de respectul unor forme goale, apare pregnant in urma refuzului de a pune banii, pret de sange, in vistieria templului. Ei nu se sfiesc sa savarseasca o nelegiuire, dar banii de care s-au slujit pentru indeplinirea acesteia ii socotesc necurati, folosindu-i totusi pentru a face o falsa binefacere: cumpara o tarina pentru ingroparea strainilor. Fapta lor pune inca o data in evidenta cat de indreptatite erau mustrarile lui Iisus indreptate impotriva acestei caste sacerdotale, precum si a fariseilor.

Iuda nu a asistat deci decat la judecarea lui Iisus. El nu a avut taria de a urmari, chiar din umbra, desfasurarea Patimilor si de a-L privi in fata pe invatatorul rastignit din vina sa. Daca a fugit de privelistea cutremuratoare a Omului durerilor, lui Iuda nu i-a fost ingaduit nici sa zareasca chipul luminos al lui Hristos cel inviat, deoarece el se lipsise prin fapta sa de roadele Jertfei si ale invierii Domnului.
http://www.crestinortodox.ro/paste/proce...71108.html
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
04-01-2010, 03:54 PM
Post: #14
RE: SARBATORILE PASCALE
n Joia Mare se va oficia Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare unită cu Vecernia, iar la Proscomidie, slujba de pregătire a darurilor pentru liturghie, preoţii vor scoate încă un agneţ pentru împărtăşirea bolnavilor şi a pruncilor din cursul întregului an. Acest agneţ va fi sfinţit în cadrul acestei Liturghii şi el va fi păstrat până în Marţea Luminată când va fi uscat şi sfărâmat după o rânduială specială. Această împărtăşanie se păstrează într-un chivot pe Sfânta Masă din Altar şi din ea preotul va împărtăşi, în cursul întregului an, pe bolnavii din parohie sa, precum şi pe pruncii nou botezaţi. Tot în Joia Mare se scoate în mijlocul bisericii Crucea din altar, iar seara va fi Denia celor 12 Evanghelii.
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
04-02-2010, 06:56 AM
Post: #15
RE: SARBATORILE PASCALE
Vinerea Mare - Moartea si ingroparea Domnului

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce, era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.
Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.
Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor“.
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei, sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat de pe Cruce si l-a ingropat, impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.
Moartea biruita prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.
Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.
Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.
Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii".
Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-au aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat.
Punerea in mormant a Domnului
De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece, in ciuda chinurilor, ei inca nu murisera. Cand venira insa la Hristos constatara ca El murise si atunci nu ii mai zdrobira oasele. Spre a se convinge ca Hristos murise cu adevarat, un ostas ii impunse coasta cu sulita si indata tasni sange si apa.
Iosif din Arimateea si cu Nicodim vor lua trupul lui Hristos de pe cruce, il vor unge cu aromate si il vor infasura intr-un giulgiu. Pe cap ii vor pune o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.
Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormantului, in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.
Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi "locas de veci". Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.
Slujba Prohodului
Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.
Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.
Adrian Cocosila

...si maine este o zi...
http://www.verze.ro/forum-femei.html
Visit this user's website Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
04-02-2010, 09:18 AM (This post was last modified: 04-02-2010 09:59 AM by anuk.)
Post: #16
RE: SARBATORILE PASCALE
Astăzi e Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, sau Vinerea Patimilor. Este zi de doliu. În această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul Isus Hristos.
BisericăSursa: AFP

Astăzi, în toate în toate bisericile a fost scos Sfântul Epitaf, ce simbolizează trupul Mântuitorului, pe sub care toată lumea poate să treacă până mâine după-amiază.

Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele tot anul, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Zi de post şi rugăciune

Vinerea mare mai e numită şi Vinerea Seacă, pentru ca se ţine post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, se ia anafură de la biserică.

La slujbă, după cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din mijlocul bisericii.

La terminarea liturghiei, creştinii merg la morminte şi aprind lumânări.
Sa murmuram sfintenia acestor muguri de vers pe care Vavila Popovici a plasmuit-o in emotionanta sa poezie "Vinerea Mare", inchinata suferintelor Mantuitorului IIsus Hristos pe cruce...
Si totul in tacere deplina, impresurati de marea linistii, lasand doar sunetul grav de toaca sa strabata zarile.

"Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos"



Se-aude toaca.
Credincioşii se-ndreaptă spre biserici.
Începe slujba religioasă.
Îngerii coboară blând din cer,
îşi pregătesc glasurile,
întind aripile deasupra capetelor noastre.
Îngerii sunt cu noi!
Preoţii înalţă rugăciuni,
se-aud cântări de cinstire, întreaga fire
se-nfioară.
Se-aprind lumânări,
se luminează inimi şi gânduri.
Se cântă Prohodul...
Îngerii trişti cântă cu noi !
Clopotul bate.
Pe cer trec nori alungaţi de vânt.
Păsări tresar din somn speriate.
Printre unde sonore
şi foşnet de aripi,
lumânările noastre,
unite-ntr-o singură lumină mare…
Învăluiţi în propria lor lumină,
Îngerii se află printre noi!
Înconjurăm biserica,
împreună cu preoţii,
purtători ai sfântului Epitaf.
Ne oprim de patru ori
şi ne hrănim sufletele cu rugile lor.
Trecem pe sub Epitaf...
Îngerii sunt cu noi!

De secole rememorăm
tristeţea acelor zile,acelui timp,
Patimile lui Hristos,
Cel venit să ne lumineze,
să ne dezvăluie sensul vieţii."

http://ziureldeziua.blogspot.com/2008/04...iunii.html
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
[-] The following 1 user says Thank You to anuk for this post:
mod1
04-03-2010, 01:13 PM
Post: #17
RE: SARBATORILE PASCALE
Ritualuri crestine in Sambata Mare

Momentul cel mai important al acestei zile este cel cand se prepara PASCA, una dintre cele mai semnificative bucate rituale ale Pastilor. De cele mai multe ori PASCA se plamadeste in forma rotunda, amintind de scutecele in care a fost infasat Iisus.

Alteori, se face in forma dreptunghiulara, deopotriva cu mormantul in care a fost asezat Iisus dupa moarte. Este deosebit de interesant acest paralelism, aceasta pendulare intre viata si moarte. Un singur aliment care poate reprezenta atat viata, cat si moartea.
Cu siguranta, acesta este motivul pentru care pasca, preparata doar o singura data pe an, capata puteri magice, dincolo de fire. In timpul plamadirii ei, femeia face semnul crucii, pentru ca Dumnezeu sa-i dea putere si har si, mai mult decat atat, deasupra pastii se pune obligatoriu o cruce din aluat.
Femeia, indeplinind acest ritual, capata pe data mari puteri, devenind un fir conductor. Prin intermediul rugaciunilor ei, pasca va capata proprietati aparte si, in acelasi timp, pasca, aliment ritual, o innobileaza pe cea care a creat-o.
Crucea din aluat, asezata la sfarsit peste pasca, este deosebit de importanta, caci pastrata intr-un loc ferit, ii poate proteja pe cei din casa la nevoie, aparandu-i de furtuni, de boli sau de duhurile cele rele. „Precum s-a schimbat aluatul in cuptor si a luat forma si fata, asa sa se schimbe si furtuna care vine, si precum cu crucea se pot apara toate relele, asa sa se apere si piatra care vine! Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, pentru ca Iius Hristos s-a rastignit pe cruce.”
Este un semn foarte bun daca pasca creste frumos pentru ca urmeaza un an plin de spor si lipsit de pericole. Cojile de la ouale folosite pentru prepararea pastii este bine sa fie aruncate intr-o apa curgatoare, existand credinta ca ele vor ajunge in cele din urma in Tara Blajinilor - popor arhaic, numit de multe ori poporul rohmanilor, neam de oameni blanzi si credinciosi, anuntandu-i si pe ei ca a sosit Pastele.
Un al doilea moment important al acestei zile este legat de credinta conform careia in noaptea de Sambata spre Duminica se deschide cerul, iar cei cu mare credinta in Dumnezeu ii pot vedea pe Iisus si pe ceilalti sfinti stand la masa alaturi de Domnul.

Credinta populara spune ca acela care a reusit sa vada cum se deschide cerul ii poate cere orice lui Dumnezeu si acesta ii va da.
De aceasta credinta este legat un alt obicei din Sambata Mare: gospodarii fac focuri in curte sau in apropierea bisericii si asteapta pana la miezul noptii, cand se indreapta cu totii spre biserica.

Si tot de foc este legata si urmatoarea traditie: in noaptea de dinaintea Pastilor sau a Sfantului Gheorghe, unii oameni se duc pe camp ca sa stea la panda. Se spune ca, daca esti atent, poti vedea ca din pamant ies flacari inalte indicand locul unde se afla ascunse comorile. Exista insa si o regula, caci nu toate comorile sunt bune.

Daca flacarile apar inainte de miezul noptii, e semn ca acele averi sunt necurate si e bine sa te feresti de ele. Daca insa flacarile apar dupa miezul noptii, atunci cel care gaseste comoara se poate considera norocos, caci se va bucura de ea.


Sa murmuram sfintenia acestor muguri de vers pe care Vavila Popovici a plasmuit-o in emotionanta sa poezie "Vinerea Mare", inchinata suferintelor Mantuitorului IIsus Hristos pe cruce...
Si totul in tacere deplina, impresurati de marea linistii, lasand doar sunetul grav de toaca sa strabata zarile.

"Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos.
Se-aude toaca.
Credincioşii se-ndreaptă spre biserici.
Începe slujba religioasă.
Îngerii coboară blând din cer,
îşi pregătesc glasurile,
întind aripile deasupra capetelor noastre.
Îngerii sunt cu noi!
Preoţii înalţă rugăciuni,
se-aud cântări de cinstire, întreaga fire
se-nfioară.
Se-aprind lumânări,
se luminează inimi şi gânduri.
Se cântă Prohodul...
Îngerii trişti cântă cu noi !
Clopotul bate.
Pe cer trec nori alungaţi de vânt.
Păsări tresar din somn speriate.
Printre unde sonore
şi foşnet de aripi,
lumânările noastre,
unite-ntr-o singură lumină mare…
Învăluiţi în propria lor lumină,
Îngerii se află printre noi!
Înconjurăm biserica,
împreună cu preoţii,
purtători ai sfântului Epitaf.
Ne oprim de patru ori
şi ne hrănim sufletele cu rugile lor.
Trecem pe sub Epitaf...
Îngerii sunt cu noi!

De secole rememorăm
tristeţea acelor zile,acelui timp,
Patimile lui Hristos,
Cel venit să ne lumineze,
să ne dezvăluie sensul vieţii."

HRISTOS A INVIAT !!
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
04-03-2010, 04:52 PM (This post was last modified: 04-03-2010 04:55 PM by anuk.)
Post: #18
RE: SARBATORILE PASCALE
Paştele, patimă, moarte, înviere, cea mai solemnă sărbătoare creştină


La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor care precede Învierea.

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi prăznuim pe Hristos, "Paştile nostru", care s-a jertfit pentru noi.

Obiectul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.

După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi. Duminică dis-de-dimineaţă, Iisus Hristos a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină pentru mântuirea neamului omenesc, a explicat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul, înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.

Duminica - a treia zi după Scripturi - femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Această biruinţă nu a putut fi tăgăduită şi nu i-a putut fi smulsă niciodată, a spus părintele Stoica.

Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor. Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, praznic al praznicelor, este şi sărbătoare a sărbătorilor.

Paştile este precedat de 40 de zile de post aspru, apoi o altă săptămână, a şaptea, cea a patimilor.

Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi cele patruzeci de zile ale potopului, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai, cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre, cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Hore, cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi.

oul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile, cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitor în pustiul Carantanie, cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături.

Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu. Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele lui.

Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cea care precede Învierea, are în cultul ortodox slujbe şi rânduieli speciale. Astfel, luni, marţi şi miercuri se săvârşeşte Liturghia darurilor mai înainte Sfinţite, iar joi şi sâmbătă Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia.

La Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sfânta şi Marea Joi se scoate, la Proscomidie, un Sfânt Agneţ special care este sfinţit şi va fi uscat şi sfărâmat a treia zi de Paşti la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o rânduială specială, miridele rezultate fiind folosite ca Împărtăşanie pentru bolnavi, copii şi în situaţii speciale. Această Sfântă Împărtăşanie este păstrată în Chivotul din Sfântul Altar, pe Sfânta Masă.

Tot joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea gestului făcut de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în unele mănăstiri din Patriarhia Română şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii mănăstirii pe care o conduce.

În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Aceste ceasuri se numesc împărăteşti deoarece în Bizanţ participa şi împăratul la ele. Tot în Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul slujbei Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar după ce a fost purtat în procesiune în jurul bisericii.

n Sfântul Altar, Epitaful este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne în toată perioada pascală până în ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, când va fi aşezat la locul său în biserică.

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.

Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.

Paştile a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului ("Paştile Crucii") la 14 Nisan, apoi Învierea ("Paştile Învierii") la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată.

Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi "quartodecimani", fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.

Iudaizanţii mai moderaţi ("protopashiţii") sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori sărbătoarea cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea - în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară.

Moartea Domnului sau "Paştile Crucii" era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau "Paştile Învierii" era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

O parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin ("Paştile Crucii" şi "Paştile Învierii") au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, ce foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât "Paştile Crucii" (Pasqua di Passione), cât şi "Paştile Învierii" (Pasqua di Resurrezione).

Lumina Învierii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim se aprinde, însă, numai la Paştile ortodoxe.

Indiferent cum este serbată sau câte tentative de denigrare a celei mai importante sărbători a creştinilor au existat, Hristos a izbutit cea mai strălucită biruinţă ce nu i-a putut fi luată.

Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea acestei Învieri rămâne de milenii una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii.

http://www.mediafax.ro/social/pastele-pa...na-5800054


Attached File(s) Thumbnail(s)
               
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
04-04-2010, 12:31 AM (This post was last modified: 04-04-2010 12:34 AM by anuk.)
Post: #19
RE: SARBATORILE PASCALE
Traditii si obiceiuri de pasti




Sambata e praznuita ingroparea trupeasca a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Christos, cum si pogorarea lui in Iad, scotand neamul omenesc din stricaciune si trecandu-l in viata cea vesnica.



Duminica Invierii, Invierea Domnului din morti, care e praznicul praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor ; drept care, crestinii in timp de 40 de zile pana la Inaltarea Domnului se saluta cu « Hristos a inviat ! », raspunsul fiind « Adevarat ca a inviat !».

Focurile de Pasti

De Inviere pe dealuri si pe coline, izbucnesc flacari puternice : Sunt « focurile de veghe », care in unele sate sunt aprinse si ard tot cursul noptii, luminand nu numai dealurile ci si vaile. In jurul lor stau roata oamenii istorisind intamplari din viata lui Iisus dupa Sfanta Scriptura a Noului Testament. Flacaii si baietii sar pe deasupra focului, pentru ca vrajitoarele si fermecatoarele sa n-aiba nici o putere asupra lor. In Bucovina se fac pe inaltimi clai din cetina si sunt tinute aprinse toata noaptea. In Transilvania se aprinde o roata careia i se da drumul de pe deal la vale. Acesta vraji se tin si-n apropierea bisericilor si romanii le fac in noaptea de Paste (ca la mormantul Mantuitorului au fost puse straji, dar si pentru a nu scapa momentul invierii).

In timp ce ard focurile, taranca pregateste blidul. Intr-un cosulet, ciubaras sau castron asaza tot ce doreste sa sfinteasca : pasca, oua incondeiate , o bucatica de slanina, branza, unt, hrean (hreanul e folosit si ca medicament, mai ales pentru oi sau vite, el pastrandu-se in pamant dupa ce a fost sfintit), iarba mare (care se amesteca in hrana vitelor ca sa dea mai mult lapte), usturoi (cu care se freaca trupul celor bolnavi), mac, sare, leustean (tot pentru vitele bolnave), tamaie (folosita in caz de cumpene grele / furtuni / pentru tamaiatul bolnavilor), busuioc, carpa (careia i se atribuie calitati vindecatoare) cu care s-au sters ouale rosii si o lumanare (care e pastrata numai sapte ani si este aprinsa impreuna cu tamaia, cand e amenintat satul cu grindina).

Bucate sfintite la slujba de Inviere

* OUALE CURATITE - cine mananca oua prima data in ziua de Pasti se zice ca va fi usor peste an. Altii usuca albus de ou rosu sfintit si daca un om sau vita face albeata, piseaza albusul si i-l sufla in ochi.
* SLANINA e folosita la mai multe leacuri : se ung ranile ; daca se imbolnaveste vreun om sau vita si mananca slanina aceasta se vindeca ; la scranteala vreunui picior sau mana se unge cu ea. Daca e bolnav de friguri se afuma cu slanina, tamaia alba si neagra puse pe o lespede. Daca sangereaza vreo vita i se da sa manance din slanina aceea.
* HREANUL - cine-l mananca atunci cand vine acasa de la biserica va fi iute si sanatos tot anul. Pus in cofele cu apa sau in fantani, curateste apa. Se amesteca in tavitele vitelor impotriva bolilor si e bun contra frigurilor.
* SAREA se foloseste la sfintirea fantanilor.
* CUISOARELE - pentru dureri de masele.
* FAINA - se freaca ochiul vitei cu albeata si-i trece.
* USTUROIUL sfintit (pus in pamant) nu se strica. Serveste la alungarea strigoilor de la casa - se ung usile grajdurilor cu el. La nevoie se freaca si oamenii bolnavi (mai ales pentru vatamatura).
* SAMANTA DE BUSUIOC - cu firele de busuioc sfintite se afuma cei cu dureri de urechi.
* Busuiocul e inspiratorul dragostei, de usturoi fug strigoii si de taciune fuge dracul.

Spalarea din dimineata Invierii

Intr-un lighean se pune un ou rosu, in unele locuri doua, si o moneda de argint. Se toarna apa proaspata (neinceputa) adusa de la fantana. Toti ai casei se spala pe rand, dandu-si fiecare cu oul rosu peste obraz si zicand : « Sa fiu sanatos, si obrazul sa-mi fie rosu ca oul ; toti sa ma doreasca si sa ma astepte asa cum sunt asteptate ouale rosii de Pasti ; sa fiu iubit ca ouale in zilele Pastilor ». Dupa aceea se ia moneda de argint si trecand-o peste fata se zice : « Sa fiu mandru si curat ca argintul » ; fetele mai zic « sa trec la joc din mana-n mana ca si banul; sa fiu usoara ca si cojile de oua, care trec plutind pe apa ». In unele sate, in lighean se pune si o crenguta de busuioc, deoarece se zice ca daca te speli cu dansul vei fi onorat ca busuiocul.

Masa de Pasti

Intorsi de la biserica, membrii familiei se asaza la masa, gustand mai intai din ouale si pasca sfintite. Dupa ce isi potolesc foamea ciocnesc cate un pahar de bautura. Ouale se ciocnesc dupa un anumit ritual: persoana mai in virsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mina de un comesean, in timp ce rosteste cunoscuta formula <<Hristos a Inviat!>>, la care se raspunde cu: <<Adevarat a Inviat !>>. Dupa credinta populara, e bine de tinut minte cu cine ai ciocnit intai pentru ca, daca din intamplare te ratacesti in vreo padure, n-ai decit sa-ti amintesti cu cine ai ciocnit intai de Pasti, si imediat gasesti drumul pe unde ai venit. Masa din prima zi de Pasti este un prilej de reunire a familiei, decurgand dupa un adevarat ritual. De pe masa de Pasti nu pot lipsi: ouale rosii, casul de oaie, salata cu ceapa verde si ridichi, drobul si friptura de miel, pasca umpluta cu brinza sau smantana si, mai nou, cu ciocolata.

Udatul fetelor

In mai multe zone ale tarii exista obiceiul ca a doua zi de Pasti, tinerii sa stropeasca fetele, iar acestea la randul lor sa le dea baietilor de baut si sa le ofere daruri, caci se crede ca nici unei fete nu-i va merge bine daca nu este udata. Inainte vreme, stropitul se facea cu apa de fantana; astazi este datina ca fetele sa fie udate cu apa de colonie.

Una dintre legendele care explica acest obicei spune ca a doua zi de Pasti, o fata crestina vindea oua. De la ea cumpara o fata pagana. Cele doua intrand in vorba, prima ii explica legea crestineasca, dar cea de-a doua, neincrezatoare, ii spune: "Te-oi crede daca s-or inrosi ouale pe care mi le-ai vandut!" Pe data, ouale s-au inrosit, iar de spaima, fetele au lesinat amandoua. Trecand pe acolo doi flacai, le-au vazut si le-au stropit cu apa de la fantana. Revenindu-si, fetele le-au daruit drept rasplata oua inrosite, iar pagana s-a increstinat.

Un obicei care se practica numai in Bucovina in noaptea de Inviere este acela ca fetele sa se duca in clopotnita si sa spele limba clopotului cu apa neinceputa. Apa neinceputa inseamna ca persoana care a scos-o din fantana sa nu vorbeasca pana cand va fi folosita la spalatul clopotului. Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca sa fie frumoase tot anul si sa alerge feciorii la ele.

In trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le judeca si pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului. Cei gasiti vinovati erau purtati in jurul bisericii si la fiecare latura erau loviti cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta greselile in anul viitor.

- In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor.

In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se aseaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa binecuvanteze bucatele din cosul pascal. Fiecare gospodar pregateste un astfel de cos acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei, dupa oranduiala stramosilor. In cos sunt asezate, pe o farfurie: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina (pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean si prajituri.
Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.

In partile Sibiului, exista obiceiul ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust) asemanator cu cel de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca, in locul globurilor, se agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi asezat intr-o vaza frumoasa si farmecul sarbatorii sporeste cu o podoaba de acest fel.

- La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.

- In Maramures, zona Lapusului, dimineata in prima zi de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.

- In Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara covrigii cu ou (numiti asa pentru ca in compozitia lor se adauga multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina). Fiecare gospodar se straduieste sa pregateasca o astfel de delicatesa, care este si simbolul belsugului.

- In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti (vin+paine sfintite). In meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel.

In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa proaspata de la fantana in care si-au pus un ou rosu si fire de iarba verde.

- In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, acestia sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.

-Pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna in curtea bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie de sarbatoare si vin in curtea bisericii, unde vopsesc si "impistritesc" (incondeiaza) oua.
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
04-04-2010, 10:26 AM
Post: #20
RE: SARBATORILE PASCALE
Hristos a înviat!



-Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat!
Dar el nici n-a murit
Chiar dacă a fost răstignit,

El doar puţin, de tot puţin,
Cât a durat nesuferitul chin
A dispărut,
Apoi din nou a apărut,

Şi de atunci la cer urcat,
Fiind un înger prea curat,
Mereu ne urmăreşte
Şi de păcate ne fereşte,

Că nu e om neprihănit,
Suntem cu toţii păcătoşi,
Dar ce-ar fi fost, e greu de spus,
De n-ar fi fost, Iisus.

- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat!
Spunem şi mic şi mare
În astă Sfântă sărbătoare.

O spunem clar şi răspicat,
Ştiind că, Hristos nu a murit,
El după ce-a fost răstignit
La al său tată a urcat.
- HRISTOS A ÎNVIAT!
Find all posts by this user
Add Thank You Quote this message in a reply
Post Reply 




User(s) browsing this thread: 1 Guest(s)

Contact Us | WWW.PREMONITII.RO | Return to Top | Return to Content | Lite (Archive) Mode | RSS Syndication