Ateism

[rucsa]

Discutii despre ateism pornind de la "PARADOXUL lui EPICUR":
"Vrea Dumneeu sa opreasca raul dar nu poate?
Atunci nu este Atotputernic
Poate Dumneeu sa opreasca raul,dar nu vrea?
Atunci,El insusi este rau
Poate si vrea Dumnezeu sa opreasca raul?
Atunci de ce mai exista rau?"

"

[ramanya]

Ateismul este un remediu bun in zilele noastre pentru oamenii care vor sa creada in ceva fara sa se teama si sa se supuna unor reguli. Ateii ar spune ca ei nu cred in nimic, eu as spune ca exact Nimicul este zeitatea in care ei cred. Sa crezi in Nimic inseamna sa nu personifici forta Creatoare. Ei cred in irevocabilitatea conditiei umane, a lucrurilor care se intampla pur si simplu, fara sa urmeze un plan dinainte stabilit.

[Old DG]

Eu personal cred ca nu exista ateu pur, dupa cum nu exista credincios pur, si unii si altii mai fac concesii!

[ramanya]

Iar eu sunt perfect de acord cu ceea ce spune Old.

[rucsa]

CITATE DESPRE ATEISM


Sunt ateu, slavă Domnului!

citat din Luis Bunuel

---

Blaise Pascal
Ateismul dovedeşte puterea minţii, dar numai până la un anumit punct.

citat din Blaise Pascal

---

liber-cugetător
Lev Tolstoi
Liber-cugetătorii sunt cei care sunt dispuşi să îşi folosească propriile minţi fără prejudecăţi şi fără teamă pentru a înţelege lucruri care se ciocnesc cu propriile lor obiceiuri, privilegii sau credinţe.

---

ateism
Ateismul poate fi definit ca atitudinea mentală care acceptă fără rezerve supremaţia raţiunii şi urmăreşte întemeierea unui stil de viaţă şi a unei concepţii etice verificabile prin experienţă şi prin metode ştiinţifice, independent de toate presupunerile arbitrare ale autorităţilor şi crezurilor.

Madalyn Murray O'Hair

[bodo]

Ceea ce nu putem percepe prin cele 5 simturi inseamna ca nu exista!

Dumnezeu e ateu!

Se dă urmatoarea afirmaţie: credincioşii se consideră superiori raţionalilor pentru că ei îl simt pe Dumnezeu. Simt că îi veghează, că le ghidează viaţa, etc. Valoarea de adevăr nu poate fi cuantificată cu mijloacele simpliste pe care le am la dispoziţie, mai ales pentru că oricine poate minţi. Dar atitudinea generală este evidentă din discuţii, argumentaţii şi priviri astfel încât o consider adevarată.

Prin urmare în ochii unui credincios (de orice religie), cel ce nu vede "adevărul" este o creatură inferioară (numită ironic maimuţă pentru a ilustra acest lucru, precum şi incultura celui care foloseşte apelativul).

Dar, credinciosul admite existenţa fiinţei superioare numite generic Dumnezeu căreia i se închină, îi dedică cântece, bombe, crime, sau alte lucruri utile la casa unui zeu.

Din păcate însă Dumnezeul fiind creatura supremă, ce nu admite creator este un raţional prin excelenţă. Fiind omnipotent, omniprezent şi tot aşa nici nu poate fi altfel, pentru că nimeni nu poate fi zeul zeului.

Prin urmare Dumnezeu este un "ateu". Un liber-omni-cugetător.

[anuk]

Pentru a clarifica si defini ateismul, o pozitie care a fost demonizata si malformata fiind un curent minoritar, trebuie sa plecam de la conturarea pozitiei teiste. Etimologia cuvantului 'ateism' este fundamentul raspunsului la intrebarea Ce este ateismul?

Cuvantul 'ateism' este compus din doua elemente:

1. 'a' - un prefix privativ, care indica lipsa, absenta.

2. 'teism'

Teismul este intai de toate un 'ism'. Aceasta indica faptul ca e o pozitie care accepta sau imbratiseaza o anumita idee sau credinta. Aceasta credinta care este acceptata in cadrul teismului este elucidata de provenienta etimologica a cuvantului: originea este grecescul theos, semnificand zeu sau Dumnezeu. Teismul se defineste astfel ca afirmarea credintei in existenta lui Dumnezeu.

A-teismul este absenta teismului. Ateismul este absenta credintei in existenta lui Dumnezeu.

Ateismul nu implica idei sau pozitii suplimentare. Ateismul nu este o credinta, ci absenta unei credinte. Chiar daca aceasta absenta a credintei in existenta lui Dumnezeu este compatibila cu o multitudine de pozitii filozofice, ea nu le presupune si pe acestea. Ateii au in comun in mod necesar doar absenta credintei in Dumnezeu.

Definitia de mai sus descrie ceea ce a fost numit ateism slab. Acesta e contrastat cu ateismul tare, care afirma ca Dumnezeu nu exista. Se poate observa ca ateismul tare implica ateismul slab. Ateismul slab are o aplicare mai larga decat ateismul tare. Aceasta dihotomie are relevanta din punctul de vedere al sarcinii dovezii: ateismul tare are sarcina de a dovedi adevarul afirmatiei sale ca Dumnezeu nu exista, pe cand ateismul slab nu implica sarcina de a dovedi ceva, fiind absenta unei afirmatii. Ateul slab considera ca dovezile si argumentele in sprijinul ideii ca 'Dumnezeu exista' sunt insuficiente si neconvingatoare.

O alta diviziune a ateismului este in ateism implicit si ateism explicit. In cadrul ateismului implicit absenta credintei in Dumnezeu sau credinta ca Dumnezeu nu exista nu sunt exprimate in mod constient. Este cazul tuturor oamenilor carora un anumit concept de Dumnezeu nu le este cunoscut. In mod implicit, lipsindu-le constiinta unui asemenea concept, le lipseste si credinta in existenta dumnezeului descris in acel concept. Cineva care nu e familiarizat cu zeul hindus Shiva, nu va putea prezenta simultan credinta ca Shiva exista. In mod clar acestei persoane ii lipseste credinta ca Shiva exista, si deci este ateu in ceea ce-l priveste pe zeul Shiva, insa nu in mod constient, ci implicit.

Ateismul implicit este exemplificat si de copii care nu cunosc conceptul de Dumnezeu. Deoarece ideea de Dumnezeu (crestin sau altul) nu este inascuta si este dobandita prin invatare si o prezentare culturala a acesteia, copii care nu cunosc conceptul de Dumnezeu vor avea in mod implicit absenta credinta ca Dumnezeu exista. Oricat le-ar displacea teologilor acest lucru.

Ateismul explicit presupune familiarizarea cu conceptul de Dumnezeu. In cadrul acestei constientizari a ideii de Dumnezeu este absenta credinta in el, sau este negata existenta lui.

Ateismul critic este o forma de ateism explicit, in care propozitia 'Dumnezeu exista' este respinsa in mod logic si rational de argumente conceptuale sau evidentiale.

Noncognitivismul afirma ca propozitia 'Dumnezeu exista' nu are sens, si deci nu are sens sa intrebam daca e adevarata sau falsa.

[anuk]

Ereziile evului mediu crestin.


Ereticul este cel care are o opinie. Chiar cuvantul erezie inseamna acest lucru. Insa ce inseamna a avea o opinie? De exemplu, catolicul este catolic, adica universal; fara a avea o credinta aparte, el urmeaza fara discutie pe cea a bisericii. Iar o opinie inseamna a-ti urma propria judecata si credinta.

Nu in toate ipostazele si dimensiunile lor ereziile au fost proteste cu valoare pregnant umana, multe din ele consumandu-se in cercul dezbaterilor religioase, fiind si prin forma si prin fond numai abateri de la ceea ce, intr-un moment sau in altul, un episcop sau altul, un papa sau altul au hotarat a fi dreapta credinta.

Adesea ceea ce se hotara de catre unii a fi erezie era luat de altii ca ortodoxie.

Nu demult, in zbuciumata istorie a arianismului, la un moment dat adversarul cel mai intransigent al lui Arie, Athanasie, este exilat in timp ce ereticul este rechemat. Si exemplele pot continua.

Intreaga istorie a crestinismului, a islamismului, a mozaismului, pe scurt asa-numitelor religii universale, este “accidentata” de dispute care ajung pana la schisme.

Pe langa ereziile preponderent religioase, au mai existat si alte tipuri, erezii preponderent social sau filozofice, desi prin heterodoxie sunt si ele atasamente la ganduri proprii, exprimand de fiecare data un alt punct de vedere, fiind in primul rand o reinterpretare a dogmelor.

Disputa in jurul naturii lui Isus Hristos, indelungata si aprinsa, nu are valoare logica decat in interiorul teologiei si nu intereseaza ca atare, decat pe teologi. O analiza filozofica si cu atat mai putin una filozofica marxista a ereziilor religioase nu are cum sa preocupe de alegerea “adevarului” de eroare intr-una sau in alta din dezbaterile in jurul unei probleme de stricta observare teologica, pentru ca le considera, principial, pseudoprobleme.

O analiza filozofica a ereziilor religioase care si-ar propune sa valorifice un punct de vedere sau altul ar esua prin firea lucrurilor in teologie, pentru bunul motiv ca perspectiva si mijloacele filozofiei nu sunt si cele ale teologiei.

De aici nu decurge insa interdictia pentru filozofie de a supune analizei sale dogmele teologiei. O asemenea analiza intra in rosturile filozofiei, care, prin natura ei integratoare, judeca si religia si stiinta si arta. Dar daca tine la autenticitate, la conditia de adevar a ei, filozofia trebuie sa fie, in raporturile ei cu teologia, rationalista si critica, sa fie ateista.

O interpretare filozofica spiritualista nu va putea nicicand sa se contureze ca interpretare expre filozofica si nicicand nu va putea sa depaseasca limitele unei opere de justificare. Nicicand nu va putea sa fie rationalista si critica, deci veritabil filozofica.

Si mai putine sanse are interpretarea teologica, atenta la viata dogmei si nu a adevarului, subiectivista la limita, antiistorica, valorificatoare a ceea ce intareste doar autoritatea Scripturii.

Interpretarea teologica, dar si filozofica spiritualista, porneste de la o judecata care face imposibila deslusirea esentei ereziilor, pentru ca a da ereziei un sens negativ, a asimila-o cu eroarea absoluta in plan teoretic si crima in plan practic, nu poate sa duca la alt rezultat.

Ioan Mihalcescu scria: “Noile si sublimele adevaruri ale crestinismului, trebuiau sa vina in atingere spirituala cu ideile religioase si stiintifice ale timpului de atunci. Din aceasta atingere iesira invataturi ratacite” adica, erezii si schisme.

Insa in acest fel nu se depaseste chiar punctul de vedere al adversarilor ereticilor: nobili si clerici din timpul evului mediu carora “schisma si erezia li se prezenta ca atentate la credinta, ci atacuri contra ordinii publice, crime sociale”.

Dezavurarea principala a ereziei mai semnifica un imens dogmatism. Hotarandu-se de catre Biserica si in materie religioasa si in materie filozofica, hotarandu-se si in modelul absolut de viata sociala, ca si cum omul ar fi un fel de jucarie mecanica, in putinta de a fi perfect programat, orice abatere si in primul rand “abaterile” fundamentale generate de istoria insasi erau anatemizate ca si cum ar fi fost incalcari ale firii, ale adevarului si a binelui, in genere ale valorilor.

Tot ceea ce in cursul evului mediu a insemnat aspiratie catre altceva, uneori chiar catre un altceva care nu era, si altceva nou a trebuit sa fie condamnat ca eroare si crima. Au fost condamnate ca erezii pana si pozitiile fata de o anumita persoana de o anumita dogma, care nu contineau niciun indemn heterodox innoitor, nu se remarcau prin buna folosire a ratiunii, ba dimpotriva, ingrosau si mai mult mistica.

Exercitat si in interiorul religiei, dogmatismul este si mai agresiv, insa in fata tendintelor de “stanga” pornite din filozofie, din morala, din politica.

In timpul evului mediu au fost condamnate cu vehementa filozofiile lui Bernager, filozofia lui Abelard, a lui Averroes si a averoistilor, catharii sau Hus si husitii. Au fost arsi pe rug la inceputurile noului ev modern, Giordano Bruno si persecutat si umilit Galileo Galilei.

Astazi, biserica a fost dezbinata si atacata din toate partile si nu mai prezinta o mare influenta. Din ea s-a desprins luternaismul, calvinismul, anglicanismul, etc. Cum faramitarea parca n-a fost de ajuns, mai este atacata si de iluminism.

Voltaire insemnase incendiar la zdrobirea infamiei, adica a bisericii, iar Diderot intr-un discurs adresat de un filozof unui rege spunea: “Sire, daca vreti sa aveti preoti, atunci nu va trebuie filozofi, iar daca vreti sa aveti filozofi nu va trebuie preoti, caci unii fiind prin conditia lor prieteni ai ratiunii si promovatori ai stiintei, iar ceilalti dusmani ai ratiunii si unelteitori ai ignorantei, inseamna ca daca primii fac binele, ceilalti fac raul”.

Acum mai bine de 100 de ani s-a renuntat la termenul de erezie, insa nu se si redimensioneaza intelesul pus in circulatie. Nu se trece la recunoasterea semnificatiei pozitive a ereziilor; pentru aceasta interpretarea teologica sau de sugestie teologica ar fi trebuit sa renunte la insusi principiul sau, intre punctul de vedere ortodox teologic si cel eretic neputand sa stea alta relatie decat de excluziune.

Pentru a putea sa rejudece procesul catharilor, biserica ar fi trebuit sa-si retraga invinovatirile aduse si, in consecinta, sa si le asume. Sa recunoasca deci ca ereticii impotriva carora s-a folosit mai putin persuasiunea si mai mult sabia si rugul au avut dreptate cand s-au ridicat impotriva asezarii acelei lumi. Sau, daca e vorba de un filozof ca Siger din Barbant, sa recunoasca impreuna cu acesta ca lumea si Dumnezeu sunt realitati coeterne.

Engels scria: Evul mediu, se dezvoltase dintr-o totala primitivitate. El trasese cu buretele peste civilizatia, filozofia, politica si jurisprudenta antica, pentru a incepe in toate domeniile de la inceput. Singurul lucru pe care il preluase din lumea veche disparuta era crestinismul si un numar de orase pe jumatate distruse, complet despuiate de civilizatia lor. Urmarea a fost ca popii au obtinut, ca pe toate treptele primitive de dezvoltare a societatii, monopolul asupra pregatirii intelectuale, si ca prin acesta cultura insasi a capatat un caracter esentialmente teologic. In mana popilor politica si jurisprudenta, ca si celelalte stiinte, au devenit simple ramuri ale teologiei, fiind tratate dupa aceleasi principii care erau valabile in teologie. Dogmele bisericii erau in acelasi timp axiome politice…

Aceasta suprematie a teologiei pe intregul taram al activitatii intelectuale era in acelasi timp consecinta necesara a pozitiei bisericii ca cintesenta si consfintire a dominatiei feudale existente.

Este clar ca din aceasta pricina toate atacurile indreptate impotriva feudalismului in general, si inainte de toate atacurile impotriva bisericii, si atacurile revolutionare, sociale si politice trebuiau sa fie in acelasi timp si cu precadere erezii teologice. Pentru ca relatiile sociale existente sa poata fi atacate, ele trebuiau sa fie despuiate de aureola pe care o purtau.

Atat ereziile cu un pronuntat caracter social cat si cele teologice sau filozofice sunt cu adevarat si erezii teologice, si nu numai formal. Teologia nu este un voal sub care ereticii cautau sa se ascunda.

In general, nu gandeau in secret, fara a incerca sa-si faca protestul auzit. Nu se ascundeau pentru ca nu credeau ca rostul lor este sa se ascunda si sa ascunda ceea ce ei credeau ca a fi adevarul.

Si catharii si husitii, si Bernanger din Tours si Siger din Barbant si William d’Occam au luptat pentru ideile lor. Daca gandesc inca teologic, daca razvratirea lor mai este inca si razvratire teologica, faptul tine de acea suprematie a teologiei de care vorbea Engels.

Ce-i drept, atat catharii, husitii, sau alti filozofi nu au fost atei. Nici chiar un panteist precum Amaury de Bene ori un materialist precum David de Dinant nu ajung la ateism propriu-zis. Numai Occam in secolul al XIV-lea va spune ca despre Dumnezeu nu putem sti daca exista cu siguranta. Nu spune insa ca nu este.

Filozofii sunt in acelasi timp si teologi si, teologi fiind, nu o singura data pun in discutie dogmele incercand sa le aduca un plus de inteligibilitate.

Cu toate acestea, ereziile cu predominant caracter social si cele de tip filozofic nu sunt reductibile la cele religioase, neramanand la heterodoxia religioasa. Fara a fi insemnat o desprindere radicala de spiritualitatea crestina, ele n-o imbogatesc pe aceasta, nu-i aduc un plus de adevar si de trainicie, n-o fac mai rationala.

Cu cat militeaza mai decis pentru adevar, pentru bine, pentru frumos, pe scurt pentru om, ereticii se detaseaza de o spiritualitate neinstare, prin insasi natura ei, sa insoteasca omul in continua sa inaintare.

Ereticii ajung deci sa faca opozitie si nu si-o premediteaza. Ei nu contesta spiritualitatii religioase adevarul. Catharii propovaduiau intoarcerea la spiritul evanghelilor; Abelard, cand demonstra ca Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt defapt puteri si nu persoane, se folosea tot de textul lor, iar Occam punea pe Hristos insusi sa sustina hegemonia puterii civile in stat. Beranger, apoi, cand divulga irationalitatea transubstantierii, urmarea altceva decat sa epureze crestinismul de contradictii, sa-l faca deci rational, si Roscelin cand valorifica individualele pornea de la convingerea ca, facand parte din creatie, ele nu au cum sa fie “res diaboli” – lucruri ale diavolului.

Pornind de la principiile crestinismului si tinzand catre adevar ajung la adevaruri care scot la iveala cu atat mai mult dificultatile credintei cu cat sunt puse in legatura cu ea, ca si cum ar putea, prin firea lucrurilor, sa consune cu datele ei. Insa adevarurile lor aduc mai degraba cu un cal troian nedorit, ce-i drept, decat cu firesti completari sau dezvoltari ale “adevarurilor” credintei.

Ereticii ajung asadar sa faca opozitie prin chiar tendinta lor catre valori, catre om. Adesea nu se trece dincolo de o vaga aspiratie, nu o singura data mesajul se pierde ca firul unui paraias inainte de a ajunge la rau.

Ereticii care gandesc la o alta asezare a lumiii nu stiu, cei mai multi, ca salvarea este in viitor si gandesc readucerea in actualitate a unor forme de viata revolute.

J. Le Goff scria in “Civilizatia Occidentului medieval” ca viitorul se afla in urma lor. Ei pasesc inainte cu capul intors inapoi.

Nici catharii, nici chiar husitii, desi sunt protagonistii unui adevarat razboi civil antifeudal, nu vizeaza la alta asezare a relatiilor dintre oameni decat crestina, dar dupa principiile crestinismului primitiv.

Daca ar fi ramas doar la revendicarea religioasa, s-ar putea spuen despre programul acestor erezii ca este de doua ori reactionar: o data ca este indreptat paseist si apoi ca nu iese din cadrele crestinismului. Reactionara in ceea ce priveste forma, ca orice erezie, erezia de la orase care este de fapt erezia oficiala din evul mediu, si mai cu seama erezia care exprima direct nevoile taranimii si ale plebeilor si care istovarasea aproape intotdeauna o rascoala, prin ostalitatea fata de feudalitatea clericala tot mai agresiva si mai acaparatoare, exprimau rezinstenta si totodata, desi vag, anticipau forme de organizare viitoare.

Ereziile care exprimau nevoile taranimii indeosebi, cerand revenirea la crestinismul primitiv presupuneau restabilirea raporturilor de egalitate existente intre membrii comunitatii religioase in timpul crestinismului primitiv si recunoasterea acestei egalitati ca norma si in viata laica a cetatenilor. Ea a preconizat ca egalitatea fiilor domnului sa fie extinsa astfel incat sa se ajunga la o egalitate cetateneasca si, in parte, chiar la o egalitate de avere.

Ideea reorganizarii bisericii, in acelasi timp, dupa principiile crestinismului primitiv, desi paseista, finalizata in refacerea si nu in distrugerea comunitatii crestine, sustine mai degraba o antibiserica, nu doar in sensul ca neaga biserica romano-catolica, deci nu doar relativ la o anume forma de organizare. Ereticii, in special catharii si husitii, vor un crestinism pentru toti, fara mistere, fara ierarhie, cu ritual nefastuos. Un crestinism spiritualizat in care credinciosul sa-si fie si preot.

Cultul public era aproape inexistent la cathari. Se adunau in locuri neconsacrate in mod special, unde fidelii sau simplii credinciosi participau la recitarea in comun a Oratiunii duminicale, isi impartaseau public si intr-o maniera generala greselile primind iertarea de la pastorii lor, ascultau predici si invataturi morale, luau parte la masa rituala…

Ei anticipasera oarecum reforma luterana care avea sa elibereze “pe om de religiozitatea exterioara pentru ca a facut din religiozitate lumea launtrica a omului” (Karl Marx � F. Engels, Opere I, E.S.P.L.P, 1957, p. 421)

Unii eretici au nostalgia crestinismului primitiv, in care vad singura sansa de a trai omeneste. In numele aceluia, de altfel, isi inaltau protestul.

Cum tot timpul evului mediu crestinismul primitiv a fost evocat de eretici in impotrivirea lor fata de biserica. Faptul se explica, desigur, prin caracterul totusi protestatar al aceluia. Desi cuprindea diverse conceptii individuale contradictorii, unele mai clare, dar cea mai mare parte din ele confuze, prin ele asa cum erau, crestinismul primitiv se afla in opozitie fata de oranduirea existenta, fata de detinatorii puterii, spunea Engels.

Ereticilor nu li s-a putut ierta anticlericalismul si antifeudalismul. In evul mediu, s-a inceput prin alugarea lor din comunitate, mai apoi prin aplicarea unor pedepse care merg pana la suprimare.

Daca Pavel in Epistola catre Tit (3, 10) indemna: “Dupa intaia si a doua mustrare departeaza-te de cel ce aduce dezbinarea”, Tertulian, apologet al bisericii (aprox. 160 – 240), in ultima parte a vietii si el eretic, cerea insa credinciosilor sa rupa orice legatura cu airetikoi, iar Ignatiu din Antiohia, parinte apostolic din secolul al II-lea, mai violent, numea erezia otrava amestecata cu miere si pe eretici lupi deghizati in miei.

Pedepsirea ereticilor s-a trecut dupa oficializarea crestinismului intre anii 313 si 324, fiind inchisi, li se retrag drepturile si li sunt arse cartile. Insa in anul 385, imparatul roman Maximus da curs condamnarii la moarte a lui Priscillianus de catre sinodul de la Casareea-Augusta (380) la cererea expresa a doi episcopi spanioli: Idacius si Ithacius.

Apogeul represiunii este atins in secolul XII-lea, cand se organizeaza institutia de trista faima a inchizitiei si biserica obtine victoria asupra albigenozilor.

In acelasi secol, printr-un decret al conciliului de la Latran din anul 1215 se hotaraste excomunicarea, din principiu, a celor reputati de erezie, retragerea juristictiei eclesiastice, interzicerea disputelor cu ereticii, declararea ilicita a casatoriilor cu ei, etc.

Insa masurile represive nu pun capat miscarilor eretice. Este infranta aici, apare peste o vreme in alta parte, este distrusa una, va fi inlocuita cu alta.

Desi in aparenta izolate, ereziile comunica, fuzioneaza adesea, incat se contureaza, indeosebi in cazul ereziilor cu caracter social, o miscare unica antifeudala si anticlericala.

Mai intai, desi cu programe deosebite, erezia de la orase a burgerilor, si erezia care exprima direct nevoile taranimii si ale plebilor, cand interesele luptei antifeudale o cer, se alatura.

Fara indoiala, nu se poate explica miscarea cathara prin influenta, numai prin influenta maniheista, transmisa prin erezia bogomilica. De aceasta transmitere trebuie sa tinem insa seama nu in primul rand pentru a explica geneza ereziei ulterioare, ci spre a pune in evidenta solidaritatea miscarilor protestatare, circulatia mesajelor, receptarea, valorificarea lor superioara. Pentru ca de la maniheism la catharism este strabatut drumul de la o erezie cu caracter social, deopotriva antifeudala si anticlericala.

Miscarile eretice, mai mult sau mai putin contemporane au interferat adesea sau chiar s-au contopit. Ereziile, mai cu seama cele sociale si filozofice, se afla la izvoarele reformei si renasterii si astfel la izvoarele epocii noi, moderne.

Prin mesajul lor, ereticii nu numai ca au anticipat o alta lume, mai umana, insa au si luptat pentru ea.



Bibliografie: “Ereziile evului mediu crestin”, Gheorghe Vladutescu